„Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul,
Negruzzi devine primul scriitor epic
de seamă al literaturii
noastre.”
Tudor Vianu
Bibliografie
Publicist,
traducător, poet, dramaturg, prozator, filolog, creatorul nuvelei istorice
româneşti, neegalate până astăzi, Costache Negruzzi este un deschizător de
drumuri în literatura română modernă, „un clasic al romantismului” (Al. Piru).
C. Negruzzi trăieşte şi se formează într-o
perioadă de renaştere naţională, fiind alături, în acţiunile culturale şi
literare de mai tinerii M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, Al. Russo.
Scrierile publicate în periodicele vremii (Albina
românească, Curierul de ambe sexe, Foaie pentru minte,
inimă
şi literatură, Dacia
literară, Propăşirea ş.a.) au fost adunate în volumul Păcatele
tinereţelor (1857). Volumul
cuprinde poezii, proză, opere originale şi traduceri orânduite în patru
cicluri: Amintiri de juneţe (cu două nuvele romantice, o povestire
umoristică şi un basm localizat – Toderică); Fragmente istorice; Neghină şi pălămidă (poezii), Negru pe alb – Scrisori la un prieten
(inaugurând astfel genul epistolar). C. Negruzzi e primul scriitor modern din
Moldova şi
întemeietorul nuvelei istorice.
Negruzzi este iniţiatorul unor specii literare
inedite în acel moment în literatura română, cum ar fi: primul model de
literatură memorialistică (Fragmentul Cum am învăţat româneşte); nuvela romantică (Zoe, O alergare
de cai); „anecdotul istoric Aprodul Purice” (apărut în 1873,
înaintea Daciei literare, fragment din proiectata epopee Ştefaniada);
prin schiţa
portretistică din Reţetă şi
Fiziologia provincialului (1840), Negruzzi este întâiul observator social,
înainte de Vasile Alecsandri. Fabulosul şi proverbialul din poveştile lui
Creangă sunt prefigurate în Scrisoarea
XII (Păcală şi Tândală, 1842), ca şi caracterul evocator din scrierile lui Mihail
Sadoveanu. Teatru – Cârlanii, Doi ţărani şi cinci cârlani, Muza de la Burdujeni, jucată pe scena
Teatrului Naţional din Iaşi.
Negruzzi a fost preocupat şi de problemele
limbii într-un număr de patru scrisori, intitulate Critică, pe temeiul cunoaşterii limbii
vorbite, a textelor vechi; preocupat şi de creaţia folclorică (Păcală şi Tândală), a grupat proverbele pe teme (ca şi A. Pann în Povestea vorbei).
Scriitor plin de spirit, în opera lui Negruzzi sunt
prezente ironia şi
umorul, vorbirea în sentinţe şi aforisme ca la clasici.
Aflat la temelia literaturii moderne, în opera sa se
reflectă
modalităţile artistice ale epocii, clasice şi romantice.
Prin nuvela Alexandru Lăpuşneanul, C. Negruzzi a devenit un scriitor clasic.
Nuvela a apărut în 1840 în revista Dacia literară, în primul număr, cu titlul Scene istorice
din cronicele Moldaviei, Alexandru Lăpuşneanul, confirmând dezideratul exprimat de Mihail Kogălniceanu în articolul-program (Introducţia).
Aprecieri critice
„Negruzzi era un burghez cu legături în lumea
feudală prin moşie, relaţii de familie şi raporturi sociale, situat ca înalt
slujbaş într-o poziţie de dependenţă faţă de autoritate; în ordinea spiritului,
el încearcă să se elibereze, însă, de ingerinţele puterii şi de lestul inerţiei
conservatoare; voia să meargă cu veacul şi înţelegea că înaintarea spre o
orânduire nouă e inevitabilă; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase,
câteodată nimerea adevărul şi alteori bâjbâia să-l descopere, dar prin întreaga
structură a minţii şi prin ţelul căutărilor lui, participa deplin la universul
valorilor burgheze.”
Paul Cornea,
Costache Negruzzi, Montesquieu şi ideologia
aripei moldoveneşti a paşoptismului,
în vol. De la Alexandrescu la Eminescu, E.p.l.,
1966, p. 105.
„Împotriva celor care au căutat să afirme
impersonalitatea în creaţie, calitate care ar constitui înalta valoare
artistică a nuvelei în discuţie –, să arătăm că contradicţiile sociale intră în
însuşi procesul de creaţie şi astfel, impersonalitatea apare ca o diversiune
tendenţioasă a esteticii idealiste, menită să falsifice poziţia scriitorului
discutat faţă de frământările sociale pe care le oglindeşte.”
Gr. Scorpan,
Realismul lui C. Negruzzi,
în Iaşul nou, nr.
7/1950, p. 87.
ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL
1564 – 1569
Încadrarea în evoluţia literaturii române
Publicată în primul număr al Daciei literare, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi vine perfect în întâmpinarea
programului revistei, cel puţin în două puncte ale acestuia – cel
referitor la promovarea unei literaturi originale şi cel care recomanda
subiecte autohtone de inspiraţie.
Materialul este preluat din „cronice bătrâne” (Mihai
Eminescu), mai precis din cronica lui Grigore Ureche, şi, pentru episodul
omorârii lui Moţoc, din Miron Costin (de unde prelucrează scena uciderii lui
Batişte Veveli). Aceasta nu înseamnă însă copiere servilă sau subordonare faţă
de concepţia autorilor prelucraţi. Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie să fie
conformă cu realitatea (şi aceasta mediată, cum e cazul cronicilor), ci cu
propria sa viziune asupra acesteia, care e o viziune romantică. Limitele
acesteia sunt ale verosimilului artistic şi mai puţin ale adevărului istoric.
Cercetările recente pun în lumină faptul că
Lăpuşneanu nici nu a fost un domn atât de crud; în realitate nici nu a omorât
47 de boieri şi că mai aspră era soţia sa. Vinovat de această deformare este
însă cronicarul Ureche. Important însă este, că pornind de la sumare date
istorice, Negruzzi – prin talentul şi imaginaţia sa – a reuşit să creeze o
ficţiune credibilă.
Avem în Alexandru Lăpuşneanul prima proză istorică într-adevăr reuşită din
literatura noastră, şi anume una care a stabilit pentru multă vreme standardele
genului, o culme neîntrecută până în prezent.
Tema operei
Tema nuvelei este istorică – perioada
medievală moldoveană (perioadă în care luptele pentru domnie duc la sărăcie),
politica de îngrădire a marii boierimi de către domnitor şi ilustrează evocarea
unui moment zbuciumat din istoria Moldovei în timpul celei de-a doua domnii a
lui Alexandru Lăpuşneanu (1564-1569).
Subiectul operei
Subiectul urmează o desfăşurare ascendentă şi o
clasică evoluţie a momentelor.
Expoziţiunea: Alexandru Lăpuşneanu revine în Moldova cu scopul de a-şi relua
scaunul domnesc, după ce, cu eforturi îndelungate, izbutise să-l alunge „pre
răpitorul” Ştefan Tomşa, care-i urmase la domnie. Lăpuşneanu fusese înlăturat
de pe tron din cauza trădării unor boieri, aceiaşi care acum îl întâmpină
aproape de graniţă: vornicul Moţoc, postelnicul Veveriţă, spătarul Spancioc şi
Stroici. Aceştia vor să-l convingă să renunţe la tron, deoarece „norodul nu te
vrea, nici te iubeşte”.
Intriga: Mânios, cu ochii scânteind „ca un fulger”,
Alexandru Lăpuşneanu
este hotărât să se instaleze pe tronul Moldovei răspunzând boierilor cu
fermitate: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu […] şi dacă voi nu mă iubiţi, eu
vă iubesc pre voi […] Să mă întorc? Mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul
îndărăpt”.
Desfăşurarea acţiunii: Speriat de ameninţările lui
Lăpuşneanu, Moţoc cade în genunchi şi-l roagă să nu-i pedepsească după
fărădelegile lor, dar acesta le promite să-i cruţe, ba mai mult, îi făgăduieşte
că „sabia mea nu se va mânji în sângele tău”. După fuga lui Tomşa, Lăpuşneanu
se aşează pe tronul Moldovei şi trece la pedepsirea aspră a boierilor, le ia
averile, iar „la cea mai mică greşeala dregătorească, la cea mai mică plângere
[…], capul vinovatului se spânzura în poarta curţii […] şi nu apuca să
putrezească, când alt cap îi lua locul”. Doamna Ruxanda, soţia lui Lăpuşneanu
şi fiica „bunului Petru Rareş”, înspăimântată de cruzimile şi crimele
înfăptuite de soţul său, îl roagă să nu mai verse sânge şi să înceteze cu
omorurile, impresionată fiind de cuvintele văduvei unui boier ucis, care o
ameninţase „Ai să dai samă, doamnă!”. Zâmbind, Alexandru-vodă îi promite „un
leac de frică”.
Punctul culminant: Alexandru
Lăpuşneanu
„făcuse de ştire tuturor boierilor” să participe împreună la slujba de la
Mitropolie, după care erau cu toţii invitaţi „să prânzească la curte”, cu
scopul de a împăca pe domnitor cu boierii. Ca niciodată, în ziua aceea
Lăpuşneanu vine la biserică îmbrăcat „cu toată pompa domnească” şi, după ce a
ascultat cu smerenie slujba, „s-a închinat pe la icoane […], a sărutat moaştele
sfântului”, rosteşte un discurs emoţionant în finalul căruia îşi cere tuturor
iertare pentru că a vărsat „sângele multora”. Boierii sosesc la ospăţ însoţiţi
fiecare de câte două-trei slugi, „adunându-se boierii, 47 la număr”. Spre
sfârşitul ospăţului, la semnul domnitorului, „toţi slujitorii de pe la spatele
boierilor” scot jungherele şi-i omoară pe toţi boierii. Lăpuşneanu pune apoi să
se reteze capetele celor ucişi, după care le aşeză în mijlocul mesei, „puind pe
ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe a celor mai mari deasupra, după neam
şi după ranguri, până ce făcu o piramidă de patruzeci şi şapte căpăţâne, vârful
căreia se încheia prin capul unui logofăt mare”. Când termină, o cheamă pe
domniţa Ruxanda să-i dea leacul de frică, promis, care leşină la vederea
acestei grozăvii spre dezamăgirea domnitorului: „Femeia tot femeie […], în loc
să se bucure, ea se sperie”. În acest timp, puţinii slujitori aflaţi în curte,
care scăpaseră cu viaţă, „dasă larmă pe la casele boierilor”, aşa că o mulţime
„de norod, tot oraşul” venise la porţile curţii domneşti. Lăpuşneanu,
înştiinţat de venirea norodului, trimise pe armaş să-i întrebe „ce vor şi ce
cer” şi-şi exprimă faţă de Moţoc pornirea de „a da cu tunurile în prostimea
aceea”. Moţoc este de acord, deoarece dacă au murit atâţia boieri, „nu-i vro
pagubă c-or muri câteva sute de mojici”. Întrebată ce vrea, „prostimea rămasă
cu gura căscată”, deoarece ei veniseră fără un scop anume, ci se luaseră unii
după alţii, ca şi acum când începură să-şi strige nemulţumirile: „Să se
micşoreze dăjdiile! […] Să nu ne mai jăfuiască! […] Am rămas săraci! N-avem
bani! Ne i-au luat toţi Moţoc!”. Şi brusc, toţi ca unul, strigau „Capul lui
Moţoc vrem!”. Profitând de această
situaţie, Lăpuşneanu îl dă pe Moţoc mulţimii, care se repezi asupra lui ca o
„idră cu multe capete […] şi într-o clipală îl făcu bucăţi”, pedepsind astfel
un boier trădător, fără ca sabia lui să se fi mânjit de sânge, aşa cum îi
promisese.
Deznodământul: Timp de patru ani Lăpuşneanu îşi respectă promisiunea
făcută Doamnei Ruxanda şi nu mai ucide nici un boier, dar născoceşte tot felul
de schingiuiri: „scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”.
Era totuşi neliniştit pentru că nu pedepsise pe Spancioc şi Stroici, pe care nu
reuşise să-i găsească, simţindu-se mereu în pericol de a fi trădat de aceştia.
Se mută în cetatea Hotinului, unde se îmbolnăveşte „de lingoare” şi, „în
delirul frigurilor”, îl mustră conştiinţa pentru toate cruzimile înfăptuite, îl
cheamă la el pe mitropolitul Teofan, căruia-i cere să-l călugărească.
Trezindu-se din starea de inconştienţă şi văzându-se îmbrăcat în rasa de
călugăr, Lăpuşneanu se enervează foarte rău, îşi pierde complet controlul şi-i
ameninţă cu moartea pe toţi, inclusiv pe soţia şi fiul său: „M-aţi popit voi,
dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu”. Îngrozită de
ameninţările lui Lăpuşneanu, Doamna Ruxanda acceptă sfatul lui Spancioc de a-i
pune soţului ei otravă-n băutură. Scena otrăvirii este cutremurătoare, Negruzzi
descriind în detaliu chinurile îngrozitoare ale domnitorului care „se zvârcolea
în spasmele agoniei: spume făcea la gură, dinţii îi scrâşneau, şi ochii săi
sângeraţi se holbaseră”, până când, în sfârşit, „îşi dete duhul în mânile
călăilor săi”. A fost înmormântat la mănăstirea Slatina, unde „se vede şi
astăzi portretul lui şi a familiei sale”.
Conflictul operei
Seria de opoziţii ce defineşte personajele
nuvelei Alexandru Lăpuşneanul, organizează decisiv materialul epic şi defineşte
coerenţa viziunii artistice asupra
unui subiect istoric.
Conflictul nuvelei este imprimat de lumea pe care
Negruzzi o cunoaşte
din cronici sau din viaţa imediată. Natura conflictului este de esenţă
psihologică şi socială. Conflictul psihologic vizează cele două aspecte ale
personajului: Lăpuşneanu cel care a fost alungat de la domnie şi aspiră la
ordine şi dreptate şi Lăpuşneanu cel care trăieşte patima răzbunării: „Cu
averile voastre” faţă de momentul final când ameninţă cu moartea fiului său:
„Iar pe căţeaua asta […] împreună cu ţâncul ei”.
Conflictul social priveşte relaţia
antitetică dintre Lăpuşneanu şi boieri, pe de o parte, pe de altă parte
Lăpuşneanu – Doamna Ruxanda. În cadrul conflictului cu boierii se
individualizează înfruntările cu: Moţoc, apoi grupul Spancioc-Stroici.
Conflictele sunt aranjate într-o succesiune care
sugerează
o compoziţie muzicală în care alternează ritmurile (tempourile). Conflictul
Lăpuşneanu – boieri este foarte alert ca urmare a prezentării lui cu ajutorul
naraţiunii şi dialogului; conflictul Lăpuşneanu – Doamna Ruxanda este mai lent,
dată fiind utilizarea descrierii pentru nuanţarea naraţiunii. De la un capitol
la altul alternează conflictele şi tempourile ca într-o compoziţie armonizată
clasic.
Reîntors în ţară pentru o a doua domnie, Alexandru
Lăpuşneanu îşi manifestă, chiar de la bun început, voinţa de a stăpâni
autoritar, strângând frâiele puterii în propriile mâini.
Replicile sale faţă de „întâmpinarea” boierilor
anunţă un prim conflict: între voinţa domnitorului, dorinţa sa de a fi un
suveran absolut, cu puteri depline asupra celor pe care îi cârmuieşte şi
punctul de vedere al boierilor, ce îşi doresc un domn pe care ei înşişi să-l
ridice pe tron pentru ca apoi să guverneze sub numele acestuia.
Schimburile de replici mai sus menţionate, precum
şi scurta prezentare „istorică” a vocii sugerează preexistenţa acestui
conflict, datând cel puţin de la sfârşitul primei domnii a lui Alexandru
Lăpuşneanu. Cel ce fusese cândva „stolnicul Petre” avusese manifestări mai
puţin despotice la suirea pe tron. Atitudinea sa îngăduitoare încuraja o veşnic
pusă pe intrigi boierime care, nepedepsită, îl alungase de la domnie pe
Alexandru Lăpuşneanu. Vechi jurăminte de răzbunare par a-l fi legat pe domnitor
de vornicul Moţoc, boier puternic, influent şi ascultat de gâlcevitoarea
boierime de ţară. Lăpuşneanu îşi exprima, chiar din prima scenă, voinţa de a-l păstra în viaţă pe Moţoc atât timp cât îi
este „trebuitor” şi, mai ales, pentru a-l „uşura” pe domn de „blestemurile
norodului”.
Celor ce-i spun că nu este dorit în ţară,
Lăpuşneanu le dă replica memorabilă: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”,
expresie a hotărârii de a se impune prin forţă acolo unde bunele intenţii
dăduseră greş.
La replica lui Lăpuşneanu, în care îşi face
cunoscută dorinţa de mântuire a ţării, Moţoc anunţă începutul luptei. Negruzzi
urmăreşte şi accentuează manifestările lui Lăpuşneanu, ce trădează o psihologie
aparte, aşa cum a dorit şi Negruzzi să se înţeleagă. De fapt, el nu are nimic
patologic în manifestările sale.
Politica de forţă a voievodului se manifestă
prin acte abuzive (confiscarea averilor) şi prin acte de cruzime, care au darul
de a o înspăimânta pe Doamna Ruxanda, urmărită de cuvintele-blestem „O să dai
samă, Doamnă!”. Cu umorul negru ce-i caracterizează intervenţiile, Alexandru
Lăpuşneanu îi promite Doamnei un „leac de frică”.
Prefăcându-se a se împăca – creştineşte – cu
boierii potrivnici, Lăpuşneanu jură strâmb, înşală, se preface pentru a-i
atrage pe cei ce erau floarea boierimii la un ospăţ. Acesta se dovedeşte a fi o
cursă. Veselia ospăţului se preschimbă în vărsare de sânge. Jubilând sadic, Lăpuşneanu îi oferă Doamnei promisul
„leac de frică”: o piramidă de capete aşezate după rangul, faima, averea celor
ucişi.
Doar doi tineri boieri scapă de măcel –
Spancioc şi Stroici, care reuşesc să fugă peste apele Nistrului, nu înainte de
a lansa o promisiune a răzbunării către urmăritori: „Spuneţi celui ce v-au
trimis […] că ne vom vedea pân-a nu muri!”.
Moţoc va fi oferit pradă furiei mulţimii,
confirmând astfel rolul de „ţap ispăşitor” pe care i-l nimerise Lăpuşneanu la
întoarcerea în ţară.
Devorat de suspiciune, slăbit de boală,
Lăpuşneanu se retrage la mănăstire. Delirând, pradă febrei, încearcă să-l
inducă încă o dată în eroare pe Dumnezeu (după jurământul strâmb), prin dorinţa
– exprimată – de a se călugări. Revenindu-şi însă în simţiri şi trezindu-se în
straie de călugăr, voievodul redevine acelaşi Alexandru Lăpuşneanu, care
ameninţă că „de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”.
Patima puterii îl orbeşte în asemenea
măsură pe Lăpuşneanu încât este gata să-şi ucidă propriul fiu la gândul că
acesta i-ar putea lua scaunul domniei. În faţa acestei ameninţări, Doamna
Ruxanda îi duce voievodului paharul cu otravă pregătit de Spancioc şi Stroici.
Lăpuşneanu, consecvent sieşi, se stinge fără urmă de regret pentru cele
săvârşite, sub privirile, la fel de necruţătoare, ale celor doi tineri boieri.
Conflictul puternic între Lăpuşneanu şi
boieri cunoaşte nu numai o rezolvare în deznodământul capitolului IV, dar şi în
propriul punct culminant în capitolul III, în momentul uciderii celor 47 de
boieri. Totuşi, după acest moment tensiunea psihică se decompensează prin
acalmia evenimentului din începutul capitolului IV şi prin utilizarea
descrierii.
În afară de conflictul central, dintre voievod
şi boierii intriganţi din jurul lui Moţoc – conflict aparent „soluţionat” prin
piramida de capete şi linşajul vornicului – există şi alte două conflicte, la
fel de importante în economia nuvelei.
Astfel, este conflictul ce-l opune pe Lăpuşneanu
Doamnei Ruxanda. Cele două personaje, ale căror trăsături se creionează prin
antiteză, nu se află în conflict de la bun început. Opoziţia de principii se
conturează abia pe parcurs, pentru a duce la finalul tragic. Iniţial Doamna
Ruxanda nu pune la îndoială justeţea actelor soţului ei şi Domnul Moldovei.
Ceea ce o determină să intervină este mai curând blestemul ce-i pare că o
urmăreşte, împreună cu întreaga sa familie.
Blândă, îndurătoare, Doamna pare a fi, în
toate, opusul lui Lăpuşneanu. Soţie şi mamă devotată, Doamnă a ţării (şi descendentă
din neam de voievozi), Doamna Ruxanda este însă un om cu simţul datoriei.
Leşină în faţa piramidei de capete, dar nu intervine activ în treburile domniei
decât atunci când cel ce-i este soţ pare a-şi fi pierdut raţiunea devenind o
ameninţare pentru toţi cei din jur şi, mai ales, pentru fiul său şi viitorul
voievod.
Ceea ce o determină pe Doamna să
ucidă, în final, după o luptă interioară (între datoria de soţie şi aceea de
mamă şi Doamnă) este convingerea că Lăpuşneanu îl poate ucide pe fiul său şi moştenitorul
tronului.
Conflictul dintre Alexandru Lăpuşneanu şi
tinerii boieri Spancioc şi Stroici este unul ce opune o voinţă despotică, o
personalitate autocrată celor ce reprezintă o boierime iubitoare de ţară şi
ordine. Fără a fi corupţi şi hârşiţi în intrigi, precum şi boierii din jurul
lui Moţoc, Spancioc şi Stroici sunt hotărâţi să-i răzbune pe cei ucişi având
convingerea că, o dată cu moartea sângerosului tiran, abuzurile vor înceta, iar
asupra ţării vor domni pacea, liniştea şi dreptatea.
Structura şi compoziţia
nuvelei.
Semnificaţia mottourilor
Compoziţional, nuvela respectă mai mult
cerinţele genului dramatic decât pe acele ale celui epic. Distingem în ţesătura
intimă a nuvelei două planuri. Unul anunţă acţiunile lui Lăpuşneanu în vederea
nimicirii boierilor, iar cel de-al doilea oferă, la scenă deschisă,
spectatorului desfăşurarea faptelor. Credem că cel de-al doilea plan constituie
esenţa dramatică a nuvelei.
Compoziţia este de factură clasicistă: sobră,
echilibrată, într-o arhitectonică organizată în patru capitole, fiecare purtând
un motto care exprimă ideea substanţei epice. Cele patru capitole urmează un
echilibru clasic, căci alternează conflictele şi procedeele de expunere
sugerând echilibrul clasic al unei compoziţii muzicale în care alternează
ritmurile.
Nuvela are o structură simetrică şi
un echilibru solid atât în ceea ce priveşte ilustrarea evenimentelor, cât şi în
ceea ce priveşte psihologia şi tragismul personajului, ceea ce-l determină pe
Vasile Alecsandri să o numească un adevărat „cap de operă de stil energetic şi
de pictură dramatică”.
Mottourile reproduc, într-o formă uşor
modificată, cronica lui Ureche şi S. Dacălul, capitolul De la a doua domnie a lui Alexandru-vodă Lăpuşneanu.
„Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…” – cuvintele aparţin lui Lăpuşneanu, ca răspuns la
îndemnul de a renunţa la tronul Moldovei adresat lui de către boierii veniţi
să-l întâmpine. Se referă la conflictul, anunţat încă din expoziţiune, dintre
Lăpuşneanu şi boierii susţinători ai lui Ştefan Tomşa. C. Negruzzi se slujeşte
de textul lui Gr. Ureche: „Dacă au mers solii acei de la Tomşa, şi au spus lui
Alexandru-vodă. Atunci să fi zis Alexandru-vodă: <<De nu mă iubesc ei,
cum îi iubesc pre dânşii, şi de nu mă va ţara, eu voiu pre dânsa; şi tot voi
merge ori cu voie, ori fără voie…>>”. Opoziţia dintre cele două pronume
„eu” – „voi” anunţă conflictul nuvelei. Aceste cuvinte ilustrează hotărârea lui
Lăpuşneanu de a ocupa tronul împotriva voinţei marilor boieri, şi prin ele se instituie intriga;
„Ai să dai samă, Doamnă!…” – este replica văduvei unui boier ucis de
Lăpuşneanu, ameninţare adresată Doamnei Ruxanda, soţia domnitorului, pentru
crimele înfăptuite de el. Reprezintă un tablou ce pare a fi mai mult rezultatul
fanteziei şi inventivităţii scriitorului, creat cu scopul de a pătrunde în
adâncime personajul principal. Afirmaţia văduvei o face şi pe Doamna Ruxanda
complice la faptele sângeroase ale domnitorului şi stârneşte intervenţia
acesteia în a tempera conflictul generator de ură şi răzbunare;
„Capul lui Moţoc vrem…” – sunt cuvintele mulţimii de ţărani
nemulţumiţi, veniţi la Curte să se plângă de asuprirea boierilor, de sărăcie,
de foame, de viaţa lor devenită insuportabilă. Mottoul anunţă cea mai dramatică
parte a nuvelei, episodul antologic din punct de vedere al structurii intime,
al gradării şi echilibrului situaţiilor, precum şi al ingeniozităţii artistice
cu care Negruzzi a ştiut să aşeze faţă-n faţă domnul, boierii şi poporul;
„De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu…” – sunt cuvintele lui Alexandru Lăpuşneanu, aflat pe patul de
suferinţă, ca o ameninţare împotriva celor care-l călugăriseră. Ameninţarea
relevă o pornire demonică pe care numai moartea o poate opri.
Prin viziunea realistă a trecutului
istoric, prin relieful uimitor al caracterelor şi prin viguroasa sa construcţie
epico-dramatică, Alexandru Lăpuşneanul se situează printre marile realizări ale
literaturii paşoptiste.
Alexandru Lăpuşneanu –
caracterizare
Imaginea lui Lăpuşneanu, personaj creat de
Negruzzi, nu se poate suprapune datelor oferite de istorie şi desigur nici nu
se recomandă din punctul de vedere al cerinţelor impuse de o operă
beletristică.
Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al
nuvelei cu acelaşi titlu prin calităţi de excepţie şi efecte extreme, Negruzzi
reuşind să întruchipeze un personaj unic prin complexitatea acestuia. Este
aşezat în centrul nuvelei, toate celelalte personaje, ca şi acţiunile
prezentate, sunt orientate spre reliefarea caracterului acestuia.
Aşa cum e înfăţişat, trăsătura sa
dominată, care le subordonează pe toate celelalte, este dorinţa de putere, de a
o cuceri şi de a o păstra cu orice preţ.
Erou romantic, Lăpuşneanu este alcătuit din
puternice trăsături de caracter, un personaj excepţional, ce acţionează în
împrejurări deosebite. Autorul îşi urmăreşte personajul, de-a lungul celor
patru capitole, din momentul intrării în ţară şi până în clipa morţii. Tot ceea
ce se întâmplă în această nuvelă poartă pecetea durităţii lui Lăpuşneanu.
Astfel în capitolul I Lăpuşneanu este
prezentat de către autor, în detaliul frapant, amănunţit, conducându-ne astfel
în mijlocul stării de spirit a personajului. Negruzzi utilizează dialogul ca
procedeu de caracterizare astfel personajul relevându-şi propriile sale
trăsături prin intermediul gesturilor, al gândurilor. Se observă că Lăpuşneanu
vorbeşte în pilde, folosindu-se de exclamaţii şi întrebări retorice, intrând
astfel în categoria personajelor romantice.
Negruzzi împinge în prim plan faptele să vorbească,
printr-o concizie clasică, într-un dialog viu, de o rară autenticitate. Prin
puterea de evocare a dialogului, printr-o fină observaţie a gesturilor, a
mimicii se dezvăluie toată mişcarea psihologică a viitorului tiran.
Când rememorează întâia domnie a lui Lăpuşneanu,
autorul foloseşte o succesiune de interogaţii retorice, redând astfel furia
personajului. Boierii îi cer lui Lăpuşneanu să părăsească ţara, acesta însă
este hotărât să-şi recupereze tronul. Din reacţia lui Lăpuşneanu se conturează două
amănunte specifice acestui personaj: cinismul şi dorinţa de răzbunare.
Replicile exprimă atitudini vizibile, starea
sufletească a eroilor în timpul vorbirii asigurând caracterul scenic.
Lăpuşneanu îi primeşte pe cei trei boieri
protocolar şi rezervat, „silindu-se a zâmbi” (expresia feţei). Replicile arată
siguranţa se sine şi atitudinea provocatoare a domnului care-i face pe duşmanii
săi să-şi dezvăluie ostilitatea şi intenţiile adevărate: „Am auzit, urmă
Alexandru, de bântuirile ţării şi am venit s-o mântui; ştiu că ţara m-aşteaptă
cu bucurie”. Ultima parte a replicii este scânteia care declanşează răspunsul
învăluit în viclenie al lui Moţoc şi răspunsul dur, ferm, autoritar, într-o
izbucnire de furie şi ură abia stăpânită a Lăpuşneanului, exprimat în replici
scurte, tăioase, care pun în lumină impulsivitatea, omul violent, politicianul
fără scrupule, neîngăduitor în înfruntarea cu boierii. Replicile au rămas
memorabile, căpătând valoare de sentinţă.
Negruzzi însoţeşte replicile cu observaţii
asupra fizionomiei personajului, care reflectă trăirile interioare ale eroului:
„răspunse Lăpuşneanul, a căruia ochi scânteiară ca un fulger”. Interogaţiile şi
exclamaţiile personajului, retezarea tăioasă a vorbelor interlocutorului său,
succesiunea rapidă, dintr-o răsuflare, a răspunsurilor Lăpuşneanului exprimă
ritmul stării sufleteşti a personajului, vorbirea lui devenind dramatică,
trăită la cote înalte ale simţirii omeneşti. Cu o intuiţie psihologică
remarcabilă, Negruzzi îşi lasă personajul să se dezlănţuie într-o furie şi o
mânie gâlgâitoare, subliniind paroxismul trăirii prin amănunte fizionomice:
„Râdea, muşchii i se suceau în râsul acesta, şi ochii lui hojma clipeau”.
Când Moţoc, plin de umilinţă, îi cere lui
Lăpuşneanu să-l ia de partea sa, Lăpuşneanu dă dovadă de inteligenţă,
capacitate de analiză şi pătrundere psihologică. Cu ajutorul unui proverb
Lăpuşneanu îl caracterizează pe Moţoc: „lupu păru-şi schimbă, da năravul ba”.
Printr-o singură linie, Lăpuşneanu surprinde
liniile caracteristice boierilor: Veveriţă, duşman vechi, dar cinstit, Spancioc
este tânăr cu multă dragoste de ţară, Stroici e naiv, de aceea nu cunoaşte
minciunile, iar Moţoc e „învechit în zile rele” şi „ciocoi făţarnic”.
Dorinţa de putere n-ar valora nimic dacă n-ar
fi susţinută de o serie de alte calităţi care să-i dea posibilitatea de
manifestare şi dintre acestea, cea mai importantă este abilitatea în ceea ce
priveşte relaţiile umane. Abilitatea de a face promisiuni liniştitoare pentru
ceilalţi şi care, personal, nu-l angajează cu nimic. Tot de această ţine şi
capacitatea de a-şi stăpâni impulsurile violente, atunci când are ceva de
câştigat de pe urma acestui lucru.
Este expert în manipulare şi declară cu
cinism acest lucru atunci când, la început, hotărăşte să-i cruţe, deocamdată,
pe boieri, şi pe Moţoc în special: „te voi cruţa, căci îmi eşti trebuitor, ca
să mă mai uşurezi de blăstemurile norodului”.
Lăpuşneanu a venit în ţară cu anumite
intenţii care sunt pline de patima răzbunării, acest lucru punând în evidenţă
un personaj diabolic. Lăpuşneanu se conturează ca un adevărat personaj tragic.
El îndeplineşte toate caracteristicile personajului tragic din teatrul vechii
Grecii.
Alexandru Lăpuşneanu în prima sa domnie, a vrut să
mulţumească tot poporul. Faptul că acest lucru nu i-a reuşit atrage după sine
vina personajului. Grecii numesc acest
moment, moment numit hybris.
Prin urmare Lăpuşneanu a fost alungat de la
tron, fapt care a dat naştere poftei de răzbunare. Se marchează prin acest
lucru un alt moment al personajului tragic, moment pe care vechii greci îl
numesc pathos.
Procedeele de caracterizare cu care operează autorul în
acest prim capitol sunt procedeele de caracterizare directă (prin cuvintele
autorului); autorul reţine câteva detalii de comportament sau de expresie care
au însă o greutate extraordinară în definirea trăirilor personajului: „muşchii
i se suceau într-un râs nervos. O astfel de tehnică de portretizare este
experimentată de realişti în tehnica detaliului semnificativ sau frapant,
precum şi procedeul de caracterizare indirectă (prin dialog). Dialogul este de
esenţă dramatică, este lăsat să curgă liber, autorul nu intervine nici cu
scurte intervenţii scenice astfel încât capitolul are un aspect dramatic, iar
personajul are consistenţa tensionată şi complexă a unui personaj viu.
Lăpuşneanu este tipul domnitorului tiran şi crud, cu voinţă puternică, ambiţie
şi fermitate în organizarea răzbunării împotriva boierilor trădători, aceasta
fiind unica raţiune pentru care s-a urcat pentru a doua oară pe tronul
Moldovei: „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu”.
Dacă în primul capitol portretul lui
Lăpuşneanu este scos în evidenţă prin intermediul antitezei dintre boieri şi
Lăpuşneanu în al doilea capitol, caracterizarea lui Lăpuşneanu reiese din
antiteza conflictuală dintre domniţa Ruxanda şi el. domniţa Ruxanda e plină de
înţelepciune, gingăşie pe când Lăpuşneanu e crud, nemilos şi făţarnic. Este de
observat în acest capitol momentul în care Lăpuşneanu înfuriat de cerinţa
domniţei, şi anume de a înceta omorurile, pune mâna pe jungher. Este o reacţie
necontrolată a lui, nepotrivită pentru un domnitor. Prin această acţiune,
Lăpuşneanu dovedeşte a fin un om cu o fire colerică, impulsie, obişnuit să
judece şi să facă dreptate singur, după propriile reguli.
Auzind cererea domniţei, Lăpuşneanu
o mustră „pentru vorbele nebune”, dar promite în final că va înceta cu
omorurile, însă nu înainte de a-i da leac de frică. Lăpuşneanu în momentul de
faţă, disimulează, dorind să fie calm şi se poartă autoritar faţă de soţia sa,
dar şi cinic pentru că în sine leacul promis o va îngrozi. Este o reacţie de-a
dreptul maladivă a personajului dând încă o dată dovadă de cruzime, spirit
diabolic şi spirit de răzbunare. Lăpuşneanu ajunge acum să îndeplinească cu
adevărat rolul de personaj excepţional în situaţii excepţionale, specific
personajelor romantice.
Procedeele pe care autorul le foloseşte în capitolul
doi sunt: caracterizare directă şi caracterizare indirectă.
În capitolul trei îl surprinde pe Lăpuşneanu
intrând în biserică prilej pentru autor să realizeze descrierea costumului
eroului. Autorul reuşeşte totodată să creeze şi atmosfera de epocă (moment în
care de altfel se dovedeşte că Negruzzi este şi un adevărat creator al
realismului).
Lăpuşneanu, ca un mare actor, îşi va
regiza cu deosebită rigurozitate, urmărind efectele, mişcările, ca pe o scenă,
întru totul viabilă. Eroul disimulează din momentul în care intră în biserică,
îşi atribuie un rol prin care vrea să pară un umil păcătos dornic să se
spovedească şi să se îndrepte spre calea cea dreaptă. Ipocrizia şi făţărnicia
personajului este nelimitată. El vrea să pară că se căieşte pentru greşelile
sale astfel ţinând un discurs în care se foloseşte de pilde biblice. Lăpuşneanu
vrea să pară convingător, faptul că se foloseşte de pildele biblice este doar pentru
a crea în sufletul boierilor un adevărat efect persuasiv (de convingere, de
lămurire). Discursul lui Lăpuşneanu pune în evidenţă un personaj cu o
inteligenţă strălucită. Acesta ştie să utilizeze cuvintele de o aşa manieră
încât să-şi convingă auditoriul fără însă a părea suspect printr-o excesivă
umilinţă. Le atrage atenţia boierilor că au greşit cu toţii. Autorul foloseşte
şi elemente anticipative pentru a fixa
trăsăturile personajului şi intenţiile acestuia; astfel înţelegem că personajul
nostru are intenţii malefice, căci moaştele Sf. Ioan cel Nou au tresărit la
atingerea lui Lăpuşneanu. El îşi încheie cuvântarea invocându-l pe Isus să le
ierte greşelile şi cheamă boierii la un ospăţ. Lăpuşneanu câştigă încrederea
boierilor, care vin la ospăţ, cu excepţia lui Spancioc şi Stroici.
Elocinţa sa ţine de abilitate, plăcerea
vorbelor memorabile, a construcţiei discursului, însă s-ar putea susţine că e
mai curând vorba de histrionism, de atenţie la efectul produs asupra
spectatorului, decât de eficienţa sa ca persuasiune asupra interlocutorului.
Din felul în
care este organizat ospăţul se poate observa că planul domnitorului e bine
gândit. La un semn al lui Lăpuşneanu se declanşează măcelul. Sadismul
personajului precum şi decăderea psihologică sunt
de-a dreptul înfiorătoare: cu cinism priveşte dintr-un colţ măcelul, dându-i o
satisfacţie totală priveliştea sângeroasă. După care, satisfăcut, il dă pe
Moţoc mulţimii.
De caracterul histrionic se leagă probabil şi
cruzimea sa. Violenţa, tratarea fără menajamente a duşmanului, era o trăsătură
obişnuită în lumea respectivă, însă, în cazul lui Lăpuşneanu, ea frizează
patologicul. Pentru faptul că el nu se mulţumeşte cu faptul de a-şi învinge
duşmanul, ci e hotărât să-l nimicească total. Teroarea devine un spectacol
gratuit, dincolo de posibila ei justificare ca instrument de guvernare –
lichidarea în masă a boierilor şi construirea unei piramide din capetele lor.
În momentul în care Lăpuşneanu
construieşte piramida de capete pathos-ul devine deja patologic. Pentru
caracterul personajului autorul foloseşte dialogul, dar şi naraţiunea. Ca şi în
primul capitol dialogul dă personajului o consistenţă sporită (pare o fiinţă
vie). Antiteza dintre Lăpuşneanu şi Moţoc, ca şi aceea dintre Lăpuşneanu şi
Doamna Ruxanda defineşte personajul prin crearea elementului de contrast.
Bun cunoscător al psihologiei umane, se dovedeşte
atât în atitudinea lui faţă de Moţoc cât şi atunci când profită de mulţimea
adunată la porţile curţii domneşti, ştiind astfel să scape de unul dintre cei mai
ameninţători duşmani ai săi, argumentând „Proşti, dar mulţi […] să omor o
mulţime de oameni pentru un om, nu ar fi păcat?”.
Capacitatea de manipulare este dusă la
desăvârşire, atunci când, în faţa mulţimii răzvrătite, el ia hotărârea
(comunicată de asemenea cu cinism – „Du-te de mori pentru binele moşiei
dumnitale, cum ziceai însuţi”) de a-l sacrifica pe Moţoc, scăpând în acest fel
de un duşman periculos (şi, formal, respectându-şi promisiunea) şi deturnând un
pericol iminent, o mulţime care, scăpată de sub control, ar fi putut deveni
imprevizibilă.
Deţine arta disimulării, scena din
biserică fiind foarte semnificativă în acest sens: îmbrăcat „cu mare pompă
domnească” se închină pe la icoane; sărută moaşele sfântului, îl ia martor pe
Dumnezeu pentru căinţa de a fi comis crime, citează din Biblie, în timp ce
pregăteşte cel mai sadic omor din toate câte comisese – piramida de capete
tăiate ale celor 47 de boieri ucişi la ospăţul domnesc, la care fuseseră
invitaţi.
Este inteligent, perfid, reuşind să păcălească
pe boieri, să manevreze pe oricine şi să-şi ascundă adevăratele planuri de
răzbunare, pe care le aplică cu o satisfacţie deosebită.
În ultimul capitol personajul este surprins bolnav, pe
patul de moarte. Delirând, cere iertare de la Dumnezeu şi doreşte să
fie călugărit. Un personaj obsedat în aşa măsură de puterea temporală, de aici
şi acum, e limpede că nu poate fi prea preocupat de viaţa de apoi. Doar în
pragul morţii sale hotărăşte, ca un fel de troc, ca în cazul că va scăpa, să
abdice şi să se călugărească, pentru ca, de îndată ce această ameninţare ăşi
pierde caracterul iminent, să dispară şi căinţa şi să îşi retracteze
promisiunea, redevenind, potenţial, violent. Într-un moment de luciditate este
prins de o furie nebună şi ameninţă cu moartea fiului său. Degradarea
psihologică a personajului atinge un
punct maxim în acest moment, personajul este de-a dreptul dezumanizat.
Doamna Ruxanda îndemnată de Spancioc şi
Stroici (care s-au reîntors între timp în ţară) precum şi de mitropolitul
Teofan, îl otrăveşte pe Lăpuşneanu.
Personajul moare în chinuri groaznice. Moartea
personajului marchează un alt moment din tragedia greacă antică şi anume
thanathosul. Suferinţa fizică a personajului este dublată şi de suferinţa
sufletească, Lăpuşneanu este sensibilizat, nu doreşte să audă nimic din ce-a
făcut. Este clipa adevărului, o clipă de iad. Moartea personajului produce o
stare de purificare pe care o exprimă catharsi-ul în tragedia greacă.
Nu i se poate nega un anumit curaj, o anumită demnitate în
faţa morţii, atunci când, realizând că nu mai are nici o scăpare, că a fost
otrăvit şi că e la cheremul duşmanilor săi, Stroici şi Spancioc, cere să i se dea lovitura de graţie, favoare ce i se
refuză, fiind lăsat să moară în chinuri.
Cruzimea este trăsătura dominantă a personajului,
motivată de multe fapte cumplite: leacul de frică, linşarea lui Moţoc,
ameninţarea cu moartea propriei familii, schingiuirea şi omorârea cu sânge
rece, ba chiar cu satisfacţie a boierilor etc. Moartea lui Lăpuşneanu este o
plată binemeritată pentru cruzimea sa.
Costache Negruzzi a fost inspirat în momentul scrierii
de operele vechilor cronicari moldoveni. Dialogul ca procedeu al caracterizării indirecte
aduce în faţa cititorului un personaj malefic sau, la final, un personaj
disperat, incapabil să-şi accepte judecata dreaptă,
şi dornic de un final cât mai rapid, fără chinuri.
Scriitori şi critici literari au apreciat în
diferite epoci şi moduri aspectul psihologic al lui Alexandru Lăpuşneanu.
Vasile Alecsandri a vorbit despre „tragedia cruntă a lui Lăpuşneanul”, iar
Ovidiu Densuşianu despre „cruzimea, răzbunarea, viclenia lui”. Liviu Leonte
constată la erou „o înclinaţie diabolică, sadică, spre teroare, o dorinţă
bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge”. Mai analitic, Nicolae Iorga vede aici
„sufletul unui bolnav ce-şi află alinarea unei suferinţe tainice numai la
vederea şi auzul suferinţei altora”.
Doamna Ruxanda –
caracterizare –
Puse în evidenţă pe un fundal istoric dramatic,
graţie unei tehnici a basoleriefului, personajele nuvelei Alexandru Lăpuşneanu se evidenţiază rând pe rând spre a se confrunta
şi spre a-şi împlini destinul înscris – în fresca istorică – de moto-urile ce
deschid tablourile confruntărilor.
Doamna Ruxanda apare iniţial în
contururi estompate, caracterizată mai curând de opoziţia caracteriologică faţă
de Lăpuşneanu decât de propriile trăsături. Intervenţia, aproape timidă, în
faţa actelor despotice ale voievodului mărturiseşte o fire blândă, căreia îi
repugnă cruzimea. Şocată de piramida de capete, „leacul de frică” pe care i-l
oferă, cu umorul său sumbru Lăpuşneanu, Doamna Ruxanda nu intervine – încă – la
modul activ în evenimente. Cuvintele cu ecou de blestem – „O să dai samă,
Doamnă!…” o impresionează însă, făcând apel nu atât la sensibilitatea feminină,
la firea blândă şi miloasă a personajului, ci la statutul său de Doamnă a
ţării. Neintervenind în faţa abuzurilor soţului ei, Ruxanda riscă să îşi
împărtăşească, alături de întreaga sa familie, de ţara pe care o conduce
despotic Lăpuşneanu, consecinţele funeste ale blestemelor celor oropsiţi.
Astfel, se conturează un conflict
care o va opune pe Doamna Ruxanda nu numai lui Lăpuşneanu, ci o va face să
trăiască, dramatic, o confruntare a sinelui cu sentimentul datoriei.
Demenţa finală a voievodului o va pune pe
Doamna Ruxanda să opteze între datorie şi sentimentele sale de soţie, datoria
de Doamnă şi, pe de altă parte, de mamă a unui viitor domn.
Doamna Ruxanda va lua funesta şi curajoasa
decizie finală, de a-i otrăvi pe Alexandru Lăpuşneanu, abia după ce se convinge
că viaţa fiului ei poate fi curmată de accesele de cruzime, ajunse la paroxism,
ale voievodului.
Abia acest Lăpuşneanu, intoxicat de voinţa de putere
(probabil din momentul în care a renunţat să fie Stolnicul Petre), transformat
în fiară, gata să-şi ucidă propriul fiu dacă acesta i-ar lua tronul, o poate
face pe Doamna Ruxanda să renunţe la datoria de soţie; renunţarea ce are loc
după ce Lăpuşneanu însuşi a sfărâmat toate legăturile, fireşti, de familie, în
numele voinţei sale despotice.
Vocea datoriei materne precumpăneşte în
aparent fragila Ruxanda, nu însă fără o dramatică dilemă interioară. Alături de
aceasta există şi opţiunea Doamnei pentru tânărul voievod, ce ar putea să fie
fiul său, tânăr voievod care ar putea înlătura funestele urmări ale domniei
celui ce a încetat să mai fie domn, devenind doar un ucigaş feroce, însetat de
putere.
De remarcat faptul că atribuirea
otrăvirii lui Lăpuşneanu Doamnei Ruxanda nu apare explicit în cronici.
Dimpotrivă, domnia înţeleaptă a celei ce a fost fiica lui Petru Rareş, în
timpul minoratului fiului ei, lasă amintirea unei figuri feminine luminoase în
cronicile noastre. Drama Doamnei Ruxanda, opţiunea sa finală sunt note de
complexitate a personajului recitit şi rescris de Costache Negruzzi.
Moţoc – caracterizare –
În preajma eroului principal se conturează prezenţa
intrigantului Moţoc; o evoluţie sinuoasă parcursă de acesta, de la înfruntarea
lui Lăpuşneanu la complicitate, turpitudine şi linguşire, până la sacrificarea
lui, evoluţie ce pune în valoare capacitatea autorului de a urmări artistic un
personaj contorsionat sufleteşte. Lăsat singur în scenă, Moţoc se defineşte
prin monoloage întretăiate de strigările poporului şi deliberările drastice ale
domnului: fricos şi mic, dramatic şi necontrolat, slab şi laş în continuarea
lamentărilor sale. După cum se observă, Moţoc se impune mai mult prin
modalităţile artistice proprii teatrului decât epicii.
„Învechit în zile rele”, vornicul Moţoc este, în
nuvela Alexandru Lăpuşneanu, personajul reprezentativ pentru o întreagă categorie,
atestată istoric: aceea a unei mereu „zavistnice” boierimi de ţară, gata să
facă şi să desfacă domnii, să comploteze, să trădeze după cum i-o cer
interesele. Aflată în conflict cu întregul neam al Muşatinilor, de la Ştefan
cel Mare la Petru Rareş, această boierime puternică este obişnuită să aleagă
domni pentru a-i ucide atunci când comportamentul acestora nu îi este pe plac.
Personaj real, cu nume atestat în cronicile moldave
(ca şi
Spancioc şi Stroici), primeşte nuanţe machiavelice sub pana lui Negruzzi. Însă
ceea ce-l va duce la pieire va fi cupiditatea sa, firea sa hrăpăreaţă şi
nemiloasă, care stârneşte mânia şi „blastemurile norodului”. Pierzania sa se
datorează însă, în primul rând, abilităţii lui Lăpuşneanu care, neputând ucide
el însuşi un personaj atât de puternic, îl transformă în „ţap ispăşitor”
canalizând spre bătrânul vornic furia mulţimii.
Arogant, dispreţuitor nu numai faţă de norodul
cel „prost”, dar şi faţă de domnitorii transformaţi în simple jucării în
mâinile sale, Moţoc va cădea victima propriilor sale defecte. Ignoră puterea
mulţimii aşa cum îl subestimează pe Lăpuşneanu. Acesta îl va întrece în
rafinamentul intrigii, precum şi în lipsa de scrupule şi, prin urmare, îl va
înlătura slujindu-se de cei „proşti da mulţi”.
Poporul – caracterizare
–
Costache Negruzzi creează primul
personaj colectiv constituit pentru prima oară într-o operă literară, după
regula de mişcare şi de gândire unitară: „Prostimea rămase cu gura căscată […]
Începu a se strânge cete-cete […] Toate gesturile se făcură glas […] în toate
inimile, fu ca o schinteie electrică”.
Mulţimea răzvrătită îşi face apariţia în
această nuvelă aflată la temelia literaturii române moderne, prefigurând, prin
intuiţia psihologică a prezentării, marile scene de masă din Răscoala lui Liviu Rebreanu.
Ideea maselor frământate de un sentiment tulbure
al revoluţiei este mai târzie, proiecţie a paşoptistului Costache Negruzzi
asupra unor vremuri străine de asemenea manifestări.
Chiar dacă posibile, cronicile, scrise de „acei
bătrâni boiari” nu le consemnează. Intuiţiile psihologice ale autorului sunt
însă importante aici, în creionarea „personajului colectiv” şi a reacţiilor
sale faţă de principalii actanţi ai dramei.
Prezenţa poporului se impune a fi relevată,
chiar dacă acesta nu acţionează în prim plan. Numai o singură dată, în
capitolul al III-lea, partea a doua, masele participă activ, frenetic, la
acţiune. În rest, le percepem doar din comentariul lui Negruzzi. Cu o forţă
realistă remarcabilă, Negruzzi realizează personajul colectiv prin trăsături –
gradat relevate: mai întâi mulţimea vine, la palat, din curiozitate, apoi
(întrebată ce vrea) se aglutinează în cete, ca în cele din urmă să devină o
singură voinţă, să aibă unitate de idei şi acţiuni: „În sfârşit începură a
striga:
– Să micşureze dăjdiile! – Să nu ne
zăpciască!
– Să nu ne mai împlinească! – Să nu ne mai
jăfuiască! […] – Moţoc! – Moţoc! – Ce ne beleşte şi ne pradă! – Moţoc să moară!
Capul lui Moţoc vrem!”.
Pătrunzând în psihologia colectivă, scriitorul
îi surprinde reacţiile tipice: calm, derută, explozie sau stingerea mişcării.
Se observă măiestria artistică a autorului: „Gloata se întărâta din mult în mai
mult […] Venise fără să ştie pentru ce au venit şi ce vrea […] Să trăiască
măria-sa vodă! răspunse gloata. Şi, mulţumindu-se de astă jertfă, se
împrăştii”.
Dacă sentimentul revoltei este iniţial
tulbure – mulţimea este furioasă, dar nu ştie exact împotriva cui şi împotriva
a ce – mânia sa poate fi uşor canalizată împotrivă lui Moţoc. Abilitatea lui
Lăpuşneanu constă în această oferire a „ţapului ispăşitor”, devenind astfel şi
în ochii mulţimii un domn luminat, cu grija celor mulţi.
Alegerea celui sacrificat este, de altfel, una firească: Moţoc, mare
boier, este mult mai mult prezent în ochii „ţării” decât mai mult sau mai puţin
efemerii domnitori ce s-au succedat în scaunul ţării după Petru Rareş.
Asemeni unui excelent regizor, Negruzzi prezintă poporul ca
personaj într-o secvenţă antologică: nimic nu poate fi mai înfricoşător decât
poporul răsculat. De aceea „gloata” se comportă uniform, acţionând în chip
unanim, de la simpla formare în cete „la întărâtare” şi apoi la explozia
„zurbei” în ţipete şi strigări. Este în toată urmărirea acţiunilor şi
comportării poporului o gradare reală, izvorâtă dintr-o perfectă cunoaştere a
modului de manifestare a oamenilor simpli. „Din nehotărâţi ce erau, par acum
hotărâţi. Sunt într-un cuget, într-o voinţă; e psihologia mişcărilor populare,
şovăitoare la început, dar canalizate apoi într-o singură dorinţă, neprevăzută”
– comenta E. Lovinescu.
Dezlănţuirea şi canalizarea furiei
colective, liniştirea ei după ce i se oferă ceea ce şi-a dorit (sau crede că
şi-a dorit) îl arăta pe Costache Negruzzi drept unul dintre primii autori cu
adevărat moderni din literatura noastră.
Spancioc şi Stroici –
caracterizare –
Împrumutând numele unor personaje istorice reale din
galeria boierilor Moldovei (asemenea lui Moţoc), Spancioc
şi Stroici sunt, în nuvela în discuţie, exponenţii unei boierimi tinere,
necorupte de sentimentele meschine ale celor „învechiţi în zile rele”. Ei ar
putea reprezenta reînnoirea boierimii de ţară, în sentimente patriotice,
vitează şi neîndurătoare, aşa cum a stat alături de marii domnitori ai
Moldovei.
Convingerea celor doi că toate
necazurile ţării vor lua sfârşit o dată cu Lăpuşneanu pare sinceră, ca şi
condamnarea acestuia din motive morale. Semnificativ este, în acest sens,
faptul că, deşi sunt nevoiţi să fugă din ţară, urmăriţi fiind de sângerosul
voievod, Spancioc şi Stroici nu se întorc împotriva lui Lăpuşneanu cu ajutor
străin, cum ar fi făcut-o Moţoc. Dimpotrivă, ţin să-şi îndeplinească
promisiunea de a-l revedea pe Lăpuşneanu înainte de a muri şi ţin să-l
pedepsească aşa cum datina o cere pentru cei ce varsă sânge. Faptul că potirul
cu otravă nu este purtat de ei, ci de Doamna Ruxanda, subliniază aspectul de
pedeapsă a destinului şi nu de răzbunare personală, impus morţii lui
Lăpuşneanu.
Supravieţuirea şi victoria finală a celor doi
tineri boieri imprimă o notă optimistă sumbrei nuvele istorice: ciclul sângeros
al omorurilor şi trădărilor la sfârşit; o dată cu moartea bătrânilor boieri
avari şi intriganţi, Lăpuşneanu trebuie să piară şi el, pedepsit pentru că a
ucis şi a jurat strâmb; o nouă perioadă poate însă începe cu un domn tânăr ce
are alături boieri tineri şi credincioşi, precum Spancioc şi Stroici.
Stilul operei
Nuvela Alexandru Lăpuşneanu este scrisă într-un stil concentrat, fără
ornamente sau digresiuni. Mijloacele de expresie stilistice sunt acordate cu
conţinutul, cu atmosfera epocii. De aceea se identifică la tot pasul construcţii „luate din fondul
istoric al limbii” sau invenţii stilistice ce aparţin autorului („Au venit
vremea”, „moşie” cu sensul de „patrie”, „şi la spatele fieştecărui boier dvorea
câte o slugă care dregea” [s.n.]). Ca fin mânuitor al acestor procedee,
Negruzzi îşi manifestă înclinaţia către utilizarea antinomiilor, a elementelor
contrare, a înfruntărilor, descoperind şi stilistic cel mai nimerit
corespondent. Astfel, în Alexandru
Lăpuşneanul se relevă ca o dominantă a stilului „un joc
antagonic de planuri, realizat prin repetiţia unor termeni cu sensuri opuse”
(„Să mă-ntorc? Mai degrabă îşi întoarce Dunărea cursul îndărăt… A!… Nu mă vrea
ţara? Nu mă vreţi voi, înţeleg! Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu” sau: „Voi
mulgeţi laptele ţării, dar a venit vremea să vă mulg şi eu pre voi”…). Alături
de formele arhaice se întâlnesc cele regionale şi neologistice într-o mare
armonie ştiută a fi împlinită doar de marii artişti. Despre prezenţa neologismelor,
punctele de vedere nu concordă. Şerban Cioculescu le comenta „stridenţa”: „Cu
toate acestea, noţiunile moderne împănează neplăcut textul. Cutare boier e
<<curtezan>>; Moţoc e un <<intrigant>>; solii lui Tomşa
sunt <<deputaţi>>, birul este o <<contribuţie>>, Moţoc
<<ministru>>; urările la oaspete sunt <<vivate>>;
uneltele domnului sunt <<sateliţi>>; doamna locuieşte în
<<apartament>> sau <<apartamenturi>>”. Desigur, în
parte Ş. Cioculescu avea dreptate, dacă se raportează limba scrierii la epoca
istorică. Dar Negruzzi îşi scria opera în 1840, o adresa contemporanilor şi
posterităţii, iar prezenţa elementului neologistic reflectă, încă o dată,
faptul că scriitorul n-a putut rămâne în afara operei sale, ci s-a integrat ei
şi în ceea ce priveşte podoaba lingvistică. Sudându-se perfect cu celelalte
elemente, de conţinut şi formă, limba şi stilul nuvelei au ajutat,
incontestabil, la asigurarea unei eterne modernităţi, ce caracterizează
întotdeauna operele mari.
Stilul este obiectiv. Rareori intervine autorul, cu
câte un calificativ („mărşavul” curtezan, „ticălosul”). Predomină
naraţiunea şi dialogul pe fondul realist al acţiunii. Sobrietatea stilului,
obiectivitatea relatării, concizia sunt trăsături clasiciste ale nuvelei.
Limbajul, cu elemente de factură populară, este plastic şi expresiv („a şugui”,
„cloată”, „norod”, „sărind ca un om ce calcă pe un şarpe”). Ridicându-se peste
stilul cronicăresc, Negruzzi reţine numai atmosfera scrisului arhaic („plecară
de fugă”, „dasă larmă”, „burzuluiseră”, „să nu ne zăpciască”); culoarea locală:
descrierea sălii de ospăţ, a vestmintelor.
Observaţii despre ortografie:
*Ortografia respectă sistemul
preconizat de H. Rădulescu în Muntenia, ambii
contribuind la simplificarea alfabetului chirilic;
*Acuzat de G. Săulescu că şi-a muntenizat limba,
uitându-şi originea de moldovean, scriitorul îi răspunde: „Cuvântul pentru ce
am urmat regulelor literaţilor munteni este că ele mi-au părut potrivite pe
tipul limbii, mai înţălese şi mai româneşti decât ale acestui domn literator”.
Observaţii fonetice:
*Există o oarecare aparenţă regională la
particularităţile graiului moldovenesc;
*Folosirea unor particularităţi vechi care
să creeze o culoare de epocă;
*Apar fonetismele populare, fonetismele „literarizate”
vizibile la neologisme, specifice graiului muntean.
Observaţii lexicale:
*Vocabularul cuprinde o mare varietate de elemente
vechi populare datorate contactului cu limba vie;
*Neologisme de origine latino-romantică;
*Folosirea sensurilor vechi ale cuvintelor: „proşti” cu sensul
„simplu”, „de rând”, „moşie” cu sensul de „patrie”, „slujbă” cu sensul de
„treabă”, „vânzând” cu sensul de „trădând”;
*Cuvântul „norod” este înlocuit cu „popor”, creat după modelul latin
„populus”;
*Negruzzi îşi expune în scris părerea referitoare
la anumite neologisme: „fieştecare limbă, când au început a să cultiva, au avut
trebuinţă de numiri nouă sau şi le-au făcut de sine, sau s-au împrumutat de
acolo de unde au văzut că este izvorul ştiinţelor şi-a meşteşugurilor”;
*Lexicul este o îmbinare de cuvinte de origine latină, slavă,
albaneză.
Observaţii gramaticale:
*Articularea numelui propriu „Lăpuşneanul”;
*Folosirea pronumelui de întărire „însuţi”;
*Utilizarea locuţiunii adverbiale „mai pe urmă”
în locul adverbului „apoi”;
*Prezenţa locuţiunii verbale sub forma „a trece
în” partea cuiva, în locul construcţiei cu prepoziţia „de”;
*Declinarea substantivului propriu „Tomşa” la genitiv
cu articol euclitic;
*Complementul direct nu este reluat ca în limba
contemporană
printr-o formulă pronomială neaccentuată în acuzativ: „pentru slujba ce mi-ai
făcut” în loc de „pentru slujba ce mi-ai făcut-o”;
*Adverbul de negaţie nu este omis, în schimb apare
adverbul „nici”: „nu mă vrea nici mă iubeşte ţara”;
*Folosirea gerunziului repetat prin trei verbe
diferite în aceeaşi
frază: „ce mi-ai făcut vânzându-mi oastea lui Anton Schele şi mai pe urmă
lăsându-mă şi trecând în partea Tomşei”;
*Sintaxa frazei se remarcă prin
caracterul oral dat de propoziţii nominale în răspunsul brutal „proşti, dar
mulţi” cu valoare cronică redată de interogaţia retorică;
*Acumularea valorilor de coordonare realizată – în general –
prin juxtapunere;
*Folosirea unei fraze medii ca amploare.
Negruzzi a avut simţul limbii
artistice.
Elemente romantice
*Personajul Alexandru Lăpuşneanu, care
ilustrează un destin de excepţie, este romantic (conceput „multilateral”
printr-o paletă amplă de trăsături de caracter), cu trăsături puternice, un
erou excepţional în situaţii excepţionale, ale cărui fapte sunt impresionante
prin cruzime, perfidie, răzbunare. Domnitor al Moldovei, înlăturat de la tron
de intrigile boiereşti, îl ocupă pentru a doua oară, ajutat de turci, înfrânge
opoziţia boierilor (pe care „îi omorea din când în când”), totul culminând cu
zdrobirea definitivă a acestei opoziţii, la ospăţul unde sunt masacraţi 47 de
boieri, iar Moţoc, tras deoparte de domn, este dat pe mâinile mulţimii, ce-l
sfâşie de viu pentru ca în final să fie asasinat, cu complicitatea Doamnei
Ruxanda, de către Stroici şi Spancioc, cei doi boieri care scăpaseră de
uneltirile sale şi se refugiaseră în străinătate;
*Modul de a vorbi al personajului: discursul lui Lăpuşneanu este
un exemplu de discurs romantic în care sunt folosite toate procedeele de
retorică tipic romantică: repetiţia, gradaţia, interogaţia şi exclamaţia retorică,
enumeraţia şi citarea (din textul biblic) folosită drept argumentaţie. Scurtele
sale discursuri par menite unui cronicar, care să le înregistreze pentru
posterioritate;
*Nuvela este construită în jurul unei
serii de opoziţii. Aceea dintre domn şi boieri, la început, unul venind cu
oaste străină, turcească, ceilalţi reprezentând domnitorul autohton, „legitim”,
pe Tomşa. Mai târziu, aceea dintre tendinţa de concentrare a puterii în mâinile
domnitorului şi cea de fărâmiţare a ei, de anarhie, reprezentată de boieri.
Nici boierimea nu este omogenă – de o parte îl avem pe marele boier, corupt,
intrigant, preocupat numai de interesul său şi care, de îndată ce vede că se
schimbă situaţia, trece în tabăra învingătoare (Moţoc), de cealaltă, boierii
tineri, patrioţi, inflexibili din punct de vedere moral, care-şi consideră
exilul ca pe o continuare luptei, întorcându-se, de îndată ce situaţia le-o
permite, pentru a da lovitura hotărâtoare (Stroici şi Spancioc). De asemenea, e
de remarcat contrastul dintre violenţa extremă a lui Lăpuşneanu, care mutilează
şi execută boieri, sfârşind prin a-i masacra pe toţi, şi blândeţea soţiei sale,
Doamna Ruxanda, care încearcă să intervină pentru a pune capăt omorurilor şi
leşină când vede spectacolul macabru ce i se pregătise; în cele din urmă, din
instinct de conservare, ca şi din calcul politic, acceptă să-i dea soţului ei
paharul cu otravă. Antiteza, ca modalitate de constituire a personajelor, a
faptelor acestora (exemplu: cruzimea şi răutatea lui Lăpuşneanu în antiteză cu
blândeţea şi bunătatea Doamnei Ruxanda; antiteza la nivelul expresiei: Moţoc
spune despre ţărani că „sunt mulţi, dar proşti” iar Lăpuşneanu îi întoarce
replica „sunt proşti, dar mulţi”);
*Scenele cutremurătoare tipic romantice ce
exercită o fascinaţie maladivă asupra celor din jur: omorârea celor 47 de
boieri, aşezarea capetelor retezate sub forma unei piramide, după rangurile
boiereşti, moartea prin otrăvire a lui Lăpuşneanu („Spancioc, scoţând cuţitul
din teacă, îi descleştă cu vârful lui dinţii şi îi turnă pe gât otrava ce mai
era în fundul paharului”), atitudini impresionante („învaţă a muri, tu care
ştiai numai a omorî”);
*Descrierea naturii sinistre, nebunia (paroxismul),
culoarea de epocă
prin descrierea vestimentaţiei şi a bucatelor: „scenele dramatice, domină
ansamblul compoziţiei, aproape două treimi…” (T. Vianu);
*Menţionarea portretului domnitorului de la
mănăstirea Slatina;
*S-a susţinut (Pompiliu Constantinescu) că tema
capodoperei care este de factură istorică, caracterele, canoanele, culoarea epocii
aparţin în mod tipic romantismului. Numai că nu avem de-a face cu un romantism
retoric, patetic, ci cu unul rece, sobru.
*Este de remarcat echilibrul dintre convenţia romantică şi
realitatea individului (G. Călinescu). Avem un personaj central de excepţie –
referinţa la Richard al
III-lea fiind cum nu se poate mai
sugestivă
– care este creionat cu o mână sigură şi care este memorabil atât în ceea ce
face, cât şi în ceea ce spune. La acest nivel, al personajului, echilibrul se
mai poate de asemenea vedea în modul de construire a sa: subordonarea tuturor
trăsăturilor uneia principale, voinţa de putere, care, asociată cu inteligenţa
şi abilitatea politică, îi călăuzeşte totalitatea acţiunilor;
*Spectaculosul său, un spectaculos al zicerilor
memorabile („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu…”, „De mă voi scula, pre mulţi am
să popesc şi eu…”), însă nu mai puţin al tiradelor personajului principal:
„Întoarceţi-vă şi spuneţi celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau
peste el, de nu vrea să fac din ciolanile lui surle, şi din pielea lui
căptuşeală dobelor mele”. În sfârşit, un spectaculos al gestului, teatral,
menit să copleşească, să asigure păstrarea ascendentului – piramida de capete
de boieri, aşezate ierarhic şi oferite ca „leac de frică” Doamnei Ruxanda, ori
scena lichidării lui Moţoc, gest cu dublă semnificaţie – înlăturarea unui
duşman periculos şi deturnarea furiei populare, căreia i se oferă un ţap
ispăşitor.
Aceste aspecte romantice fiind preponderente în text,
considerăm
că Alexandru Lăpuşneanul, apropiată de către G. Călinescu, de Hamlet (cu condiţia
ca limba română să fi avut circulaţie universală), este, în primul rând, o nuvelă romantică.
Elemente realiste
*Descrieri amănunţite realiste care dau o
imagine verosimilă şi veridică a acelei epoci:
- descriere de costumaţii (costumul
Doamnei Ruxanda, lui Lăpuşneanu)
- descriere de obiceiuri de la curte (desfăşurarea
slujbei, a unui ospăţ domnesc)
- descrieri interioare;
*Atitudinea autorului în raport cu evenimentele şi personajele:
atitudinea auctorială este aceea a unui scriitor obiectiv care relatează
evenimentele dinafară (nu se implică şi nu cunoaşte despre personajele sale
decât atât cât exprimă chipul şi faptele acestora). O singură dată această
atitudine este contrazisă: în momentul discursului la biserică Lăpuşneanu este
atât de făţarnic încât autorul nu-şi poate ascunde reacţia de indignare în faţa
propriului personaj şi exclamă cu privire la cuvântare că este „deşănţată”;
*Întâlnim scene de masă, magistral realizate
(omorârea lui Moţoc de către mulţimea înfuriată). Negruzzi creează pentru prima
dată în literatura română personajul colectiv (masa de ţărani) prezentat într-o
manieră realistă şi surprinde psihologia acestuia: deruta, conturarea
motivaţiilor pentru care mulţimea este adunată, găsirea motivaţiei care face ca
mulţimea să se comporte ca un personaj, acţiunea propriu-zisă care dovedeşte
forţa mulţimii ca personaj unitar. Acest lucru va fi dezvăluit în Răscoala de Rebreanu;
*Detaliile semnificative (frapante) în alcătuirea
portretului.
Elemente clasiciste
*Compoziţie echilibrată, simetrică, gândită să
fie memorabilă a nuvelei în patru capitole în care alternează natura
conflictelor ca într-o compoziţie muzicală clasică (repede – lent – repede –
lent):
capitolul I – Lăpuşneanu-boier
capitolul II – domniţa Ruxanda
capitolul III – boieri
capitolul IV – Doamna Ruxanda;
*Arta povestirii – naratorul este extrem de sobru,
detaşat,
obiectiv, făcându-şi simţită prezenţa doar prin câteva anacronisme lexicale,
supărătoare la lectură (Şerban Cioculescu): „tiran”, „curtezan”, „cuiburile
feudalităţii”, „sateliţi” etc.
*Aceeaşi structură o urmează şi procedeele
artistice de expunere:
capitolul I – dialogul
capitolul II – naraţiunea/descrierea
capitolul III – dialogul/naraţiunea
capitolul IV – naraţiunea/descrierea;
*Moţoc este un personaj care ilustrează
caracterul trădătorului (clasicismul creează caractere).
Cuvântul care ar caracteriza, poate, cel mai judicios
meritele incontestabile ale nuvelei este echilibru.
Comentariu pe text
„– Ce zici, părinte? zise sărmana femeie,
înturnându-se cu ochii lăcrâmători spre mitropolitul.
– Crud şi cumplit este omul acesta, fiica mea;
Domnul Dumnezeu să te povăţuiască. Iar eu mă duc să gătesc tot pentru
purcederea noastră cu noul nostru domn; şi pre cel vechi, Dumnezeu să-l ierte,
şi să te ierte şi pre tine.”
Fragmentul, aparţinând ultimei părţi a nuvelei,
surprinde fremătarea lăuntrică, ezitările Doamnei Ruxanda, sfătuită de Spancioc
şi Stroici să-şi salveze deopotrivă fiul şi ţara prin otrăvirea crudului său
soţ. Pentru redarea acestei scene de mare suspans, în care se decide, practic,
soarta personajului principal, Negruzzi a preferat ca mod de expunere dialogul,
apt să redea mai viu, mai concret conflictul interior al tinerei doamne şi să
confere un mai puternic dramatism hotărârii.
Indecizia Doamnei în faţa gravităţii
actului ce i se cere e surprinsă prin replica simplă, asociată gestului
sugestiv prin care cere ajutor celui ce joacă rol de sfetnic şi duhovnic
totodată: „– Ce zici, părinte? zise sărmana femeie, înturnându-se cu ochii
lăcrâmători spre mitropolitul.”. Lectura e subtil orientată: naratorul, de
obicei sobru, discret, strecoară în relatare o undă de simpatie şi înţelegere
pentru Ruxanda, transparentă în alegerea epitetului „sărmana”.
Răspunsul mitropolitului constituie o
adevărată probă de măiestrie a autorului. În câteva fraze lipsite de artificii
surprinzătoare, el pune în valoare întreaga diplomaţie politică a personajului.
Declinându-şi responsabilitatea, lăsând decizia Ruxandei în mâinile Domnului,
mitropolitul îşi dă, de fapt, tacit, dezlegarea pentru fapta ce va urma. Partea
a doua a replicii, izolată cu ajutorul conjuncţiei adversative „iar”, se referă
la moartea lui Lăpuşneanu ca la un fapt deja consumat. Efectul e subliniat de
antiteza ce se stabileşte, ca de la sine între „[domnul] cel vechi” şi „noul
nostru domn”.
Arta lui Negruzzi în constituirea replicilor este dată însă, în cazul
de faţă, în primul rând de redarea extrem de veridică a particularităţilor
discursului bisericesc, dând un profil aparte chiar şi acestei scurte
intervenţii a personajului. Printre aceste particularităţi putem înscrie
epitetul dublu, antepus, cu care se deschide replica „crud şi cumplit e omul
acesta…” – unde apropierea semantică a termenilor nu lasă nici o clipă impresia
de stângăcie, ci dimpotrivă, reface stilul redundant şi eficient al predicii.
Totul, de la apelativul blând, „fiica mea”, la frecvenţa anumitor termeni
(„Domnul Dumnezeu”, „să ierte”) poartă sugestia aceluiaşi stil religios,
accentuat şi de cadenţa lentă a frazei, în care s-a renunţat aproape cu totul
la subordonare, în favoarea legării prin coordonare a propoziţiilor.
Aprecieri critice
„Pe
când palatul domnesc era considerat ca un soi de templu, iar domnul ca un soi
de Budă
nefailibil, C. Negruzzi avea curagiul a scoate la lumină imaginea cruntă a lui
Alexandru Lăpuşneanu şi a spune boierilor un mare adevăr: <<Poporul e mai
puternic decât boierimea!>>
<<Proşti, dar mulţi!>> răspunde
Lăpuşneanu vornicului Moţoc, în scena măcelului din palat, atunci când poporul
adunat la poarta Curţii striga: <<Capul lui Moţoc vrem!>> Acel
răspuns al domnului: <<Proşti, dar mulţi!>> cuprindea în trei
cuvinte o adevărată revoluţie socială. Prin urmare novela fu rău văzută la
palat, rău primită de boieri, însă ea îşi dobândi pe loc rangul cel mai înalt
în literatura română, şi va rămâne totdeauna un model perfect de stil, de limbă
frumoasă, de creaţie dramatică şi de o necontestată originalitate.”
Vasile
Alecsandri,
Introducere
la Scrierile lui Constantin Negruzzi,
în
Păcatele
tinereţelor, Bucureşti,
1872, p. LX.
„Inspirându-se
din cetirea cronicilor, pe care le străbătuse încă demult, când îşi gătea Ştefaniada
şi nu numai
din sfaturile prietenului său mai tânăr sau, poate, şi din cunoaşterea istoriei
Moldovei, rămasă inedită, a acestuia, – cel mai limpede şi mai mlădios din
povestitorii români, începătorul nuvelei şi schiţei de imaginaţie, dădea acum,
nu un uşor desemn, ca acela din Sobieski şi românii,
ori din Riga Poloniei şi
prinţul Moldaviei, schiţă
pe care o reproduce aici, ci o mare naraţiune istorică dramatizată,
un mare tablou al istoriei româneşti
din veacul al XVI-lea, zugrăvit cu un condei fin de miniaturist, în margenile
unui cadru restrâns. Viaţa de zbucium, de patimă sângeroasă, de tragedie
violentă şi sălbatică a celui mai expresiv dintre urmaşii lui Petru Rareş, e
împărţită în scene, adevărate scene de teatru cu dialogul firesc, având în el
înţelepciunea românească îndătinată şi mireazmă de trecut, cu mişcări sigure,
ca pentru scenă, cu psihologii luminoase, izbucnind la cele dintâi cuvinte şi
gesturi, cu o neobişnuită şi unică putere de a face iluzie, prin toată viaţa ce
se poartă înaintea noastră şi prin prezentări ca acestea…”
N.
Iorga,
Istoria
literaturii româneşti
în veacul al XIX-lea,
de
la 1821 înainte, vol. II, epoca lui M. Kogălniceanu,
Bucureşti,
1908, p. 39.
„Şi avea numai 32 de ani!
Fericită soartă a acelui care la aşa o
vârstă a făurit o operă nepieritoare, şi totodată a pus începutul unui gen
literar!… Toată proza noastră literară izvorăşte din Alexandru
Lăpuşneanul.
Şi nu mă
înşel, crezând că mai bine nu s-a scris până astăzi, că în toată literatura
românească nu e o nuvelă mai creată pe dinăuntru, mai severă şi mai meşteşugit
clădită decât acest Alexandru Lăpuşneanul,
de care s-au lovit zadarnic alţi
scriitori…”
Eugen
Lovinescu,
Costache
Negruzzi,
în
Critice, vol. IV, 1916, p. 211-215.
„Numele
lui C. Negruzzi este legat de obicei de nuvela istorică Alexandru
Lăpuşneanul
care ar fi devenit o scriere celebră
ca şi Hamlet dacă literatura română ar fi avut în
ajutor prestigiul unei limbi universale. Nu se poate închipui o mai perfectă
sinteză de gesturi patetice adânci, de cuvinte memorabile, de observaţie
psihologică şi sociologică acută, de atitudini romantice şi intuiţie realistă.
Eroii au un desen uimitor. Negruzzi a înţeles spiritul cronicii române şi a pus
bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealităţi. În cronică domnul
taie pe boieri şi boierii pe domn şi toată durata unei domnii este o încordare
de suspiciuni, de uneltiri, de trădări şi de crimă. Nuvela ar intra în rândul
naraţiunilor de asasinate italiene, de nu s-ar fi dat eroului principal o
semnificaţie superioară. Lăpuşneanu e dominat, osândit de Providenţă să verse
sânge şi să năzuie după mântuire. El suferă de melancolie sanguinară, colorată
cu mizantropie. Echilibrul între convenţia romantică şi realitatea individului,
aceasta e minunea creaţiei lui Negruzzi.”
G.
Călinescu,
Istoria
literaturii române de la origini până în prezent,
1914,
p. 205.
„Punerea
în lumină a
acordului dintre istorie şi psihologie, între caracter şi împregiurare, l-a
obligat pe autorul nuvelei să acorde favoare şi peisajului social. În
descrierea lui, Negruzzi se dovedeşte a fi artist. Oamenii se mişcă într-un
mediu real, fixat prin notaţii sobre, dar de mare autenticitate, fără exces de
colorit istoric, ca la Odobescu sau Hasdeu. Atmosfera se reconstituie din
câteva amănunte de constumaţie, interioare, moravuri. Accentul cade pe faptele
oamenilor, pe modul lor de a gândi şi acţiona. […]
Menţionându-se între marginile
istoricităţii romantice, fără a ignora caracteristicile artei realiste,
obiective, aceste două modalităţi de reflectare a realităţii coexistând într-o
combinare care adaugă originalitate şi un spor de veracitate. Negruzzi
stabileşte, ca toţi scriitorii epocii, o legătură strânsă între trecut şi
prezent, între episodul înfăţişat şi conştiinţa contemporanilor săi. Pentru a
înlesni această legătură, el vine în sprijinul cititorilor săi cu propria-i
atitudine reflexivă. Răsfrângându-şi tonalităţile peste paginile nuvelei,
această atitudine le colorează viu, fără ca linia care dă unitate organică
manifestării personajelor să fie frântă. Reacţiile vehement subiective sunt, în
general, puţine.”
Maria
Platon,
Literatura
şi
problemele ei în paginile „Daciei literare”,
în
Analele Ştiinţifice
ale Univ. „A. I. Cuza” din Iaşi, Secţiunea III, C, Limbă şi
literatură, tom. XI, 1965, fasc. I, p. 33.
„Alexandru
Lăpuşneanul
este o desăvârşită
creaţie de valoare universală. Nu se poate închipui un portret mai viu într-un
număr mai mic de gesturi şi cuvinte memorabile, într-o compoziţie mai simplă şi
în decoruri mai puţine. Figura eroului e romantică. Eliminând fatalitatea
cronicarului, Negruzzi l-a făcut credibil, fără a-l deposeda de aerul demoniac,
fantastic, torţionar, dimpotrivă conferindu-i acel hieratism, acea proporţie a
liniilor care e semnul creaţiilor permanente clasice.”
Al.
Piru,
C.
Negruzzi,
Ed.
Tineretului, 1966, p. 113.
„Jurnalistul
grăbit,
memorialistul discret, povestitorul cu tâlc de călătorii, întâmplări şi
anecdote, analistul subtil al oamenilor şi al moravurilor, se ridică până la
studii istorice pătrunzătoare ca acel din Ochire
retrospectivă,
unde dezvoltă
şi generalizează drama social-politică şi psihologică din Alexandru
Lăpuşneanul.
În lipsa unei poziţii
ideologice clare, tipică pentru o perioadă de tranziţie, se contrazic şi se
confruntă pretutindeni, adesea în acelaşi text, omul vechi şi cel nou,
romanticul şi realistul, umanistul cărturar şi spiritul popular. Acolo unde
cele două aspecte antagoniste ajung să colaboreze şi să stabilească un
echilibru relativ, Negruzzi realizează un clasicism al lui, ca acel ilustrat
prin Alexandru Lăpuşneanul.”
N.
I. Popa,
C.
Negruzzi, clasic al literaturii române,
În
Limbă
şi literatură, vol. XXI, 1969, p. 29.
„Când
spunem Negruzzi, spunem Alexandru Lăpuşneanul,
aşa cum
pronunţând numele lui Alecu Russo, numim Cântarea
României. Cu capodopera lui Negruzzi evocarea istorică se ridică, neaşteptat, la un
nivel greu de atins, mereu exemplar. Una din direcţiile curentului
istorico-poporan de la Dacia literară,
cea istorică,
dobândeşte un prestigiu excepţional. Frământările sociale de la jumătatea
secolului XVI-lea, în a doua domnie a Lăpuşneanului, conferă nuvelei o bază
realistă. Toate datele istorice şi psihologice, potenţate estetic, converg
pentru a traduce în viziune epico-dramatică porniri ascunse şi manifestări
sângeroase. E o confruntare a tendinţelor feudale tipice, în care voinţa
domnitorului autocrat se loveşte de intrigile unei boierimi ipocrite. Tablouri
de grup, figuri plastice, în prim plan, apariţii fantomatice spre fundul
scenei, dialoguri de o ironie glacială şi şoapte impregnate de nelinişte, toate
sugerează o atmosferă arhaică. Practici feudale insidioase, conspiraţii şi
asasinate se desfăşoară în scene strânse, ritmul dramei urmând parcă ritmul
unui destin inexorabil. În contrast cu feminitatea gingaşă a Ruxandei, cruzimea
diabolică a domnului şi stăpânului ei. Cu fiecare scenă, lumina dezvăluie
resorturi psihologice caracterizante, despicând misterul numai în măsura
necesară. Scena masacrării celor patruzeci şi şapte de boieri, schiţată concis,
în culori puţine, pare desprinsă dintr-o dramă shakespeareană.”
Const.
Ciopraga,
C.
Negruzzi, scriitor modern,
în
Limbă
şi literatură, vol. XXI, 1969, p. 33-36.
„Cele
patru capitole ale nuvelei, construită în jurul figurii unui domnitor crud şi sângeros,
dar părând mânuit de providenţă pentru o misiune obscură, respiră atmosfera
unei tragedii. Conflictul ilustrează lupta dintre domnitor şi boierimea gata
oricând a cădea la învoială cu duşmanii ţării, măcinată de intrigi, versatilă,
lipsită de o forţă interioară. Tipologia, caracterele contrastante, episoadele
neaşteptate care capătă caracterul unor lovituri de teatru provin din recuzita
romantică. Grija pentru adevăr, economia de mijloace în caracterizarea stărilor
sufleteşti şi în descrieri sunt însă ale unui realist.
Remarcabilă este fluenţa epică,
neîmpiedecată de nici un fel de prisos stilistic, iarăşi semn de modernitate,
probă a maturităţii pe care Negruzzi o întrupează pentru dezvoltarea
literaturii noastre în ceea ce priveşte poza.”
G.
Ivaşcu,
Istoria
literaturii române,
Editura
ştiinţifică,
Buc. 1969, p. 436.
„Fără a intra într-o analiză de
detaliu, să remarcăm doar că punctul de plecare al scriitorului în toate aceste
opere [autorul se referă la nuvelele de până la 1840] e net romantică, că
romantismul constituie nu numai solul nutritiv al inspiraţiei, ci adesea şi
termenul final al actului creator. Evident, e vorba de un romantism care nu e
nici sentimental, nici egolatru, străin de vagul lamartinian, de acel lirism
infuz al inimii împovărate şi al peregrinării prin sfere, atât de caracteristic
poeziei unui Alexandrescu; particularitatea lui Negruzzi e, dimpotrivă, de a
căuta înserarea în istorie, sinteza dintre detaliu şi culoare, ecuaţia
diferenţială a obiectelor şi oamenilor. Echivalenţele i le aflăm în proza
robustă, intens pitorească, a unui Victor Hugo din Notre
Dame de Paris, sau în truculenţa unui Alexandre Dumas din memoriile de călătorie,
cu deosebirea că respiraţia concisă a frazei şi disciplina compoziţională îl
evocă adesea pe Prosper Mérimée.”
Paul
Cornea,
Romantismul
românesc,
Minerva,
1972, p. 593.