direcţia generală educaţie, ştiinţă, tineret şi sport
Conferinţa municipală Muncă,
Cutezanţă, Talent
Liceul Teoretic Nicolae Iorga
RENAŞTEREA MĂNĂSTIRII NOUL-NEAMŢ
Autor: Rusnac Mircea, cl.
XI-C
Coordonator: Pânzaru Zinaida,
prof. de istorie la Liceul Nicolae
Iorga
Chişinău • 2006
Sumar
Argument......................................................................................................................................
Introducere....................................................................................................................................
Capitolul
I. Înfiinţarea Mănăstirii
Noul-Neamţ.................................................................
Capitolul
II. Mănăstirea Noul-Neamţ de la
înfiinţare până la Marea Unire (1918)...........
Capitolul
III. Mănăstirea Noul-Neamţ din
perioada interbelică până la închiderea
ei în 1962...........................................................................................................................
Capitolul
IV. Mănăstirea Noul-Neamţ în
perioada cât a fost închisă (1962–1990)..........
Capitolul
V. Renaşterea Mănăstirii
Noul-Neamţ
Încheiere........................................................................................................................................
Bibliografie...................................................................................................................................
Argument
Într-una din dimineţile superbe de început de toamnă, un
grup de elevi de la şcoala-internat nr. 2 şi copiii ce frecventează Centrul
Social „Sf. Dimitrie” s-au adunat în faţa bisericii cu acelaşi nume, unde îi
aştepta părintele-diacon Andrei, care avea să ne însoţească în pelerinajul la
Mănăstirea Noul-Neamţ din Chiţcani. Era pentru prima oară când mergeam la marea
lavră din Basarabia, despre care citisem şi auzisem atâtea. Cu atât mai
explicabile erau emoţiile.
Ajunşi în faţa mănăstirii, mi-am amintit de versurile
marelui nostru poet, părintele Alexie Mateevici, care în poezia „Noul-Neamţ”
descrie mănăstirea pe care a vizitat-o în vremea când „se coace poama”. La
început este amintită „clopotniţa înaltă” care domneşte împrejurimile tihnitei
mănăstiri. Într-adevăr, clopotniţa este cea care îţi apare de departe, căci
este impunătoare.
Suntem întâmpinaţi cu multă dragoste de către ghidul
nostru, ierodiaconul Alexie, blândeţea căruia îţi pătrunde inima şi îţi topeşte
toate neliniştile, gândurile deşarte. Sfinţia sa ne explică, într-o dulce vorbă
românească, ce este viaţa monahală şi cine se poate face călugăr. Apoi aflăm
date din istoricul mănăstirii, care îşi trage numele de la vechea lavră a
Moldovei – Mănăstirea Neamţ din Carpaţi.
Smeritul nostru ghid ne conduce în biserica de vară, unde
se află copia vestitei icoane făcătoare de minuni de la Noul-Neamţ (originalul
se află la Mănăstirea Căldăruşanu, România). Tot aici se află racla cu sfinte
moaşte, cu o părticică din lemnul Sfintei Cruci, donată de patriarhul
Ierusalimului.
Suntem în Muzeul mănăstirii, care în cele două camere
păstrează icoane cu sfinţi, candele vechi, pietre din catacombele romane, din
Munţii Sinai, simboluri creştine, veşminte preoţeşti, cărţi de cult din
secolele trecute, fotografii. Până în anul 2001, în cadrul mănăstirii a funcţionat
un seminar teologic, care, din păcate, a fost închis.
La despărţire, părintele Alexie ne-a îndemnat să povestim
şi altora despre cele văzute, auzite, dar mai ales trăite, la mănăstire; să
vieţuim în rugăciune şi fapte bune. Înainte de plecare, egumenul mănăstirii,
părintele Paisie, ne-a binecuvântat şi ne-a invitat la o agapă frăţească în
trapeză, unde am gustat din bucatele gătite de fraţii cu ascultare la
bucătărie, rostind rugăciunea înainte de masă şi mulţumindu-i lui Dumnezeu
pentru bunătăţile ce nu le-a dat.
Am părăsit blânda Mănăstire Noul-Neamţ mişcaţi de istoria
ei zbuciumată. Dragostea, smerenia şi bunătatea părintelui Alexie ne fac să ne
dorim din suflet o revenire în inima ortodoxiei basarabene, dar şi o cunoaştere
mai amplă a istoriei lavrei Nou-Nemţene. Această dorinţă, urmată de căutări şi
un studiu, s-a materializat în modesta lucrare ce o propunem atenţiei
Dumneavoastră.
Introducere
Fiecare dintre noi a auzit cuvântul mănăstire.
Este o instituţie religioasă cuprinzând una sau mai multe biserici, înconjurate
de corpuri de chilii, unde trăiesc, potrivit unor reguli de viaţă austere şi
izolaţi de lume, călugări (monahi) şi călugăriţe (monahii). Dumnezeu a împânzit
întregul Pământ cu mănăstiri şi schituri şi nu doar în spaţiul ortodox, ci şi
în cel romano-catolic şi greco-catolic.
Mănăstirea nu reprezintă doar nişte ziduri şi cărămizi.
Acesta este un loc tainic, un loc de alinare a sufletului, un loc de
contemplaţie şi rugăciune, un loc mistic atât pentru vieţuitori, cât şi pentru
vizitatori. Cu toţii ştim ce importanţă a avut şi are în continuare biserica în
viaţa societăţii. Anume această instituţie a reuşit pe parcursul veacurilor să
marcheze mentalitatea oamenilor. De aceea am şi ales să abordez tema renaşterii
unei instituţii bisericeşti.
Poate apare fireasca întrebare – de ce anume Mănăstirea
Noul-Neamţ, şi nu Mănăstirea Căpriana sau Saharna, sau orice alt locaş sfânt
din ţară? Răspunsul e simplu – Mănăstirea de la Chiţcani este cea mai mare de
pe teritoriul Republicii Moldova, are cea mai numeroasă obşte monahală şi este
singura mănăstire care aminteşte de trecutul istoric şi care se află pe
teritoriul ocupat de separatişti, ceea ce face destul de dificilă vizitarea ei,
dar care nu-i poate opri, totuşi pe pelerini să-şi dorească să o revadă.
Mănăstirea prezintă un mare interes istoric, artistic şi
peisagistic. Despre locurile pitoreşti din împrejurimile mănăstirii a scris
Visarion Puiu (1919), Mihail Sadoveanu (1919), Ştefan Ciobanu (1926) ş. a.
Mănăstirea Noul-Neamţ este situată în judeţul Tighina, pe
malul fluviului Nistru, cu 10 km mai jos de or. Tighina, lângă satul Chiţcani,
în preajma estuarului de vărsare a Botnei în fluviul Nistru. Este plasată pe un
minunat platou în formă de peninsulă, creată de apele Nistrului şi înconjurată
din trei părţi de apele lui.
În faţă de înalţă o clopotniţă de 5 niveluri, urmată de
turlele bisericilor şi chiliile albe ce contrastează vara cu verdeaţa abundentă
a grădinilor, pădurilor şi viilor din împrejurimi. Mănăstirea Noul-Neamţ şi-a
luat denumirea de la vechea lavră din dreapta Prutului, adică de la Mănăstirea
Neamţ, fiind considerată metoc al acesteia. Întrucât ea a fost întemeiată pe
una din moşiile de la Chiţcani, se mai numeşte Mănăstirea Chiţcani[1].
Capitolul I. Înfiinţarea
Mănăstirii Noul-Neamţ
Ştefan cel Mare, domnul Ţării Moldovei (1457–1504), a
înfiinţat în decursul vieţii sale multe locaşuri sfinte, fiind considerat
printre cei mai mari ctitori dintre domnitorii români. Neînfricatul „atlet
al lui Hristos” a înţeles cât de important este acest lucru – ctitoria unui
locaş sfânt. Mănăstirile serveau nu doar ca locaşuri de rugăciune, ci şi ca
cetăţi, având pereţi groşi şi ziduri de 4–5 m. În acelaşi timp, ele erau centre
de cultură şi artă, practic fiecare mănăstire având câte o şcoală. Unii boieri
îşi dădeau fiii aici pentru a face carte. Asemenea tradiţii au existat şi până
la Ştefan cel Mare şi au continuat şi după el, fiecare voievod ctitorind cel
puţin o biserică.
În ziua de 31 august 1429, domnul Ţării Moldovei
Alexandru cel Bun (1399–1433) face o danie Mănăstirii Neamţ locul numit Zagora
şi prisaca lui. Iată ce era scris în hrisovul domnului întocmit în slavoneşte:
„Cu mila lui Dumnezeu noi, Alexandru Voievod Domn al
pământului Moldovei, facem înştiinţare cu această carte a noastră, tuturor care
o vor vedea sau cetindu-se o vor auzi cum că ne-am îndemnat, pentru a noastră
sănătate şi pentru a noastră mântuire am dat mănăstirii de la Neamţu Înălţării
lui Hristos ozerul şi prisaca de la Zagora Uric cu tot venitul ce va fi a lor
pentru acela câte care vor trimite de la Mănăstirea Neamţului; ori după peşte
sau după miere sau după care lucruri ori şi când de la dânşii nicăiure să nu le
ia nimic la a noastră mare hăzna, iar care ar voi să ia de la dânşii vama sau
fie oricând, la orice vreme, una ca acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu
şi de Preacurata lui Maică şi de toţi sfinţii. Amin”. S-au scris în anul
6937, august 31 (1429)[2].
Acest ţinut al Zagorei includea şi moşia Chiţcani, lucru
confirmat de Petru Aron, la cea de a treia domnie a sa (mai 1455 – aprilie
1457), la 1 martie 1456, când emite un alt hrisov, în care întăreşte cuvintele
tatălui său Alexandru cel Bun. Petru Rareş, la 15 martie ..., confirmă vechile
danii, adăugând satul Copanca. Aceasta este cea mai clară dovadă a faptului că
localitatea Chiţcani şis atele din preajmă sunt româneşti (subl. n.),
toate teoriile privind originea rusească sau „transnistreană” a acestor
ţinuturi spulberându-se.
În 1593, aceste moşii şi cetatea Tighina au fost
ocupate de turci, astfel că ele nu mai aparţineau Mănăstirii Neamţ. Turcii au
stăpânit aceste pământuri până în 1770, când ruşii, în urma războiului
ruso-turc din anii 1768–1774, eliberează teritoriul ocupat de otomani, care fug
peste Dunăre. Mănăstirea Neamţ încearcă să reobţină de la autorităţile ruse
vechile moşii Chiţcani şi Copanca. Cu mare efort, abia la 26 iunie 1774,
Mănăstirea Neamţ îşi redobândeşte pământurile, dar pentru foarte puţin timp,
căci la 21 iulie 1774 moşia recăpătată se pomeni iarăşi sub tutela semilunii.
În 1806, când izbucni cel de-al şaptelea război
ruso-turc, trupele ruseşti invadează Moldova. Mănăstirea Neamţ a făcut din nou
un demers către autorităţile ruseşti, dar fără izbândă. În 1812, teritoriul
dintre Prut şi Nistru este răpit de autorităţile ţariste şi denumit ulterior
Basarabia.
Şi după acest an tragic în istoria poporului român, 1812,
Mănăstirea Neamţ a continuat să insiste pentru retrocedarea vechilor moşii
Copanca şi Chiţcani. Autorităţile ţariste au propus bani în schimbul moşiei,
dar mănăstirea nu a acceptat. Abia la 18 noiembrie 1860 ţarul restituie vechile
moşii lavrei Neamţ.
Reformele lui Al.
I. Cuza
Dacă Ştefan cel Mare a fost canonizat de biserică,
fiind numit „Mare şi Sfânt” încă în timpul vieţii. altfel stau lucrurile cu
ultimul domnitor al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza.
Cunoscut ca autor al Unirii Principatelor Române,
Cuza-Vodă rămâne o personalitate destul de controversată, fiind condamnat de
Biserică pentru modificările pe care le-a introdus.
În afară de faptul că a secularizat moşiile mănăstireşti,
Cuza a avut intenţia de a aboli monahismul, în călugărie urmând să fie primite
doar persoanele trecute de 60 de ani. Cuza, de asemenea, a schimbat o mare
parte din episcopii care nu erau pe placul său.
Iată cum s-a petrecut secularizarea averilor la Mănăstirea
Neamţ. La 12 iunie 1859, membrii comisiei speciale, însoţiţi de jandarmi, au
sosit la mănăstire cu scopul de a confisca moşiile. Dând dispoziţie să fie
adunaţi în trapeză toţi călugării, membrii comisiei aduc la cunoştinţă decretul
domnitorului. Stareţul Gherasim s-a împotrivit cu îndrăzneală, însă acţiunea
lui a fost zadarnică. Averea a fost inventariată şi vândută prin mezat pe la
iarmaroace. „Produsul vânzării, efectuate în condiţii deplorabile, a fost de
peste 50.000 de galbeni”[3].
Arhimandritul Gurie zicea: „Aceasta n-a fost vânzare, ci
bătaie de joc şi tâlhărie: vitele erau vândute pe un preţ de nimic”[4]. Membrii comisiei nu s-au mulţumit doar cu atât, ci au dat dispoziţia ca
pe viitor să nu se mai oficieze Serviciul divin în limba slavonă. Mai mult
decât atât, la 18 octombrie 1859 au luat din strană toate cărţile în limba
slavonă şi le-au închis în bibliotecă. De asemenea, „Comisia interzicea
oficierea slujbelor în cinstea sfinţilor ruşi şi pomenirea lor”[5].
Anume această acţiune a dezamăgit mult Imperiul Rus, care
vedea în secularizarea bisericilor spulberarea celei mai puternice arme de
rusificare a Principatelor Unit. Lucrarea întreprinsă de membrii comisiei i-a
întristat extrem de mul tpe călugării de la Neamţ, cu atât mai mult că aceştia
aveau o deosebită evlavie faţă de sfinţii ruşi.
Sfântul Paisie Velicicovschi, de origine rus, stareţul
Mănăstirii Neamţ (1779–1897), era foarte mult cinstit de călugării nemţeni,
egumenul lor lăsându-le pravila de a săvârşi slujbele divine în 2 limbi: română
şi slavă. Acum, însă, monahii trebuiau să renunţe la Sfântul Paisie, la
pravilele lăsate de el.
Migrarea
călugărilor de la Neamţ în Basarabia
Nemaiputând îndura asemenea lucruri, o
parte din obşte, împreună cu duhovnicul Andronic Popovice, trec Prutul la 1
octombrie 1861 şi se stabilesc în Basarabia, pe una dintre moşiile Mănăstirii
Neamţ, şi anume la Nemţeni.
În continuare ieromonahul Teofan încearcă din răsputeri să obţină
satele Chiţcani şi Copanca pentru a construi acolo o mănăstire de călugări.
Astfel că acesta lansează o propunere către arhiepiscopul Chişinăului şi al
Hotinului, Antonie Şakotov, la 26 mai 1862, cu rugămintea de a susţine ideea
înfiinţării unei noi mănăstiri pe una din moşiile ce aparţin lavrei. Între
timp, călugării au fost cazaţi în Nemţeni, unde li se permitea să săvârşească
sfânta liturghie în biserica Sf. Ioan Gură de Aur. După ce preotul Teofil, la 3
octombrie 1863, a intrat în posesia moşiilor mănăstirii Neamţ, el pleacă la
Nemţeni, pentru a-ţi aduce pe călugări la Chiţcani. Totuşi, călugării de la
Neamţ nu aveau dreptul să-şi construiască mănăstirea. Abia la 13 ianuarie 1864
ţarul Alexandru al II-lea emite un ucaz, prin care călugărilor li se acordă
dreptul de a înfiinţa pe moşiile Copanca şi Chiţcani o mănăstire nouă pentru fraţii
de la vechea lavră Neamţ. Astfel şi-a început existenţa Mănăstirea Sfintei
Înălţări Noul-Neamţ, care a devenit „fiica Neamţului din Carpaţii
Moldovei vechi” (Ştefan Berechet)[6].
Capitolul II. MĂNĂSTIREA NOUL-NEAMŢ
DE LA ÎNFIINŢARE PÂNĂ LA MAREA UNIRE
(1918)
Cea mai veche dintre cele 4 biserici este
biserica parohială „Sf. Nicolae”, construită între anii 1830–1834, în
tradiţiile stilului arhitectural moldovenesc tardiv (sec. XVIII). Până în anul
1867, când s-au finisat lucrările de construcţie a catedralei „Sfânta Î
nălţare”, biserica „Sf. Nicolae” a îndeplinit rolul de catedrală. Clădirea
catedralei mănăstirii a fost construită între 1867–1878.
Biserica „Sfânta Cruce” e înălţată în anul
1885. La sfârşitul sec. XIX a fost ridicată o clopotniţă cu 5 niveluri,
construită de renumitul arhitect basarabean Alexandru Bernardazzi. Tot din
această perioadă datează şi biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Mănăstirea
avea 502 ha de pământ, livezi, vii, grădini şi stupină.[7]
În primul an de la înfiinţarea mănăstirii,
obştea a construit un corp de chilii ce consta din 19 încăperi, câteva fiind
destinate pentru bucătărie şi trapeză. La acea vreme, obştea nu avea o biserică
a ei. Biserica „Sf. Nicolae” din satul Chiţcani trece în posesia mănăstirii în
1865, în urma testamentului lăsat de ctitorul acestui lăcaş Andrei Glotea. Dar
fiindcă această biserică era prea mică pentru obşte, se hotărăşte zidirea unei
noi biserici. Aici apar anumite greutăţi.
Încă în 1863, o parte din chiţcăneni nu
fusese deloc încântaţi de construirea unei mănăstiri în satul or, căci astfel
ei erau nevoiţi să se mute în altă localitate. Văzând egumenul Teofan că nu
poate rezolva problema, cere ajutorul autorităţilor. În 1870, guvernatorul
Basarabiei Ghengardt, vine la mănăstire cu scopul de a-io convinge pe săteni să
se strămute din viitoarea curte a mănăstirii, aceştia însă s-au împotrivit cu
înverşunare. „Întorcându-se la Chişinău, guvernatorul a trimis la Chiţcani două
campanii de soldaţi, care i-au strămutat pe săteni, distrugând casele celor
încăpăţânaţi”[8].
Construcţia bisericii mari a început cu
mare avânt. La 1 septembrie 1870 a început săparea fundamentului, iar finisarea
a fost destul de anevoioasă.
Pentru construcţia locaşului nu erau
prevăzuţi bani, aşa că egumenul Teofan se adresează cu o cerere către
Ministerul Afacerilor Externe, prin care solicită să fie amortizate datoriile.
Ministerul refuză, ba mai mult, îl găseşte vinovat pentru încălcări financiare
pe egumen. Teofan Cristea este destituit din funcţia de egumen, prin hotărârea
Sinodului rus din 29 mai 1875. Văzând că numirea unui nou egumen întârzie, cei
patru ieromonahi – Isaac, Sebastian, Andronic şi Antim, care deţineau
conducerea obştii, fac un demers la arhiepiscopul Pavel ca să le acorde suma de
93013 ruble pentru construcţia gardului, a conductei de apă, clopotniţei şi
bibliotecii.
Ministerul Afacerilor Externe a acordat
suma de doar 20.000 ruble pentru zidirea gardului, care fusese terminat în 1882
(timp de un an). Teofan Cristea este numit, neoficial, egumen de către arhiepiscopul
Pavel. Egumenul încearcă să colecteze bani pentru construcţia trapezei şi
bolniţei (spitalului), plecând în acest scop la Sankt-Petersburg. Cererea lui e
acceptată, însă starea sănătăţii nu-i mai permitea să continue lucrarea, el
plecând la cele veşnice la 20 octombrie 1883.
Imediat după înfiinţarea mănăstirii în
1864, aceasta a căpătat o importanţă pentru Basarabia, dovadă servind acţiunile
întreprinse de egumenul Teofan, care depune mari eforturi pentru a construi una
din cele mai mari biserici ale Basarabiei, la acea vreme, biserica „Înălţarea
Domnului”. De asemenea, observăm relaţiile pe care le are acest aşezământ
monahal cu alte Biserici ale lumii. În 1866, patriarhul Ierusalimului Chiril
dăruieşte Mănăstirii Noul-Neamş o părticică din Sfânta Cruce pe care a fost
răstignit Hristos şi un fragment din Sfânta Piatră. De asemenea, patriarhul
dăruieşte o parte din moaştele Sfinţilor Haralampie şi Modest. Un alt patriarh,
cel al Constantinopolului, Ioachim al III-lea, dăruieşte mănăstirii fragmente
din moaştele Sf. Apostol Filip şi cei 20 de mii de mucenici ucişi în
Nicoruidia. Prin aceste acte de donaţie înţelegem comuniunea strânsă între
Mănăstirea Noul-Neamţ şi Patriarhiile de la Ierusalim şi Constantinopol, care
dintru începutul existenţei Mănăstirii Noul-Neamţ au remarcat osârdia, cu care
se rugau şi lucrau monahii la noua lavră.
Scriitorul şi publicistul român Zamfir
Arbore (1848–1933) vizitează Mănăstirea Noul-Neamţ în 1881. Fiind impresionat
de acest aşezământ, el descrie cu multă afecţiune mănăstirea. O puternică
impresie i-au lăsat anume slujbele care se ţineau aici, fiind foarte lungi,
după tipicul athonit.
O urmă de neuitat i-a lăsat-o egumenul
Teofan: „vorbeşte perfect limba moldovenească, pe care n-a stâlcit-o
deloc cu cuvinte ruseşti, asemenea ştie limba nouă greacă, germana şi puţin
ruseşte”[9].
Egumenul Teofil îi descoperă lui Zamfir Arbore sentimentele sale: dacă mai
demult se arăta un aprig partizan al protectoratului rusesc, mai târziu s-a
convins că a greşit amarnic. Acest monah poate servi drept exemplu viu pentru
mulţi dintre noi, care atât de mult ne dorim să se producă o schimbare în ţară
prin aderarea sau sprijinul unui partid/organizaţii, în care ne punem toată
speranţa, dar ajungem în cele din urmă să constatăm că s-a produs ceea la ce ne
aşteptam cel mai puţin.
Deoarece Mănăstirea Noul-Neamţ era o
„fiică” a vechii lavre Neamţ, alegerea stareţului nu se făcea direct de obştea
mănăstirii, ci în conformitate cu regulile aprobate de ţar. La 13 ianuarie
1864, ţarul emite un ucaz, conform căruia „mănăstirea de la Chiţcani era
în dependenţă de mitropolitul Moldovei, iar stareţul trebuia să fie ales de
către toţi fraţii mănăstirii, având asentimentul lavrei Neamţ”[10].
Ţarul Alexandru al III-lea face unele modificări, care le-au dat posibilitatea
fraţilor de la mănăstirea în cauză să-şi aleagă
stareţul fără a intra în contact cu lavra Neamţ şi mitropolitul
Moldovei.
Toată obştea, în unanimitate, l-a ales pe
ieromonahul Andronic în funcţia de egumen. El continuă lucrarea predecesorului
său şi construieşte trapeze şi bolniţa. La 15 aprilie 1890, la Chişinău,
iermonahului i se conferă rangul de arhimandrit. Arhimandritul Andronic a lăsat
bibliotecii de la Noul-Neamţ peste 60 de lucrări scrise de mâna sa. Printre
ele: „Istoria pentru sfintele mănăstiri Neamţu şi Secu” în 10 volume, „Istoria
pentru Mănăstirea Neamţu” în 2 volume. Lucrările sale, din păcate, nu s-au
păstrat la mănăstire, căci, odată cu închiderea acestui locaş în 1962, întreaga
bibliotecă a fost dusă la Arhiva Naţională a Moldovei, constituind un fond
aparte (P–2119).
În „Catalogul Cărţilor Mănăstirii
Noul-Neamţ”, se menţionează că în 1884, aici se aflau „2272 de cărţi tipărite
în limbile: slavă, moldovenească, rusă, greacă ş. a.”[11].
După închiderea mănăstirii, cărţile şi
manuscrisele aflate au nimerit în fondurile Arhivei de Stat, fiind inventariate
1199 de cărţi, cu mult mai puţine decât în 1938, când fondul respectiv era
alcătuit din 2408 tipărituri[12].
Stareţul Gherman
După moartea arhimandritului Andronic,
călugării îl aleg în calitate de egumen pe ieromonahul Gherman. Preluând
toiagul stăreţiei, la 6 noiembrie 1893, el conduce obştea mănăstirii timp de 27
de ani. Îşi începe activitatea cu ridicarea a două corpuri de chilii Prin
strădania sa e zidită biserica de iarnă „Adormirea Maicii Domnului”. CU câteva
luni înainte de sfinţirea ei, în ziua de 8 mai 1905, e ridicat la rangul de
arhimandrit.
Doi ani mai târziu, în 1907, stareţul
Gherman a înaintat o propunere Sinodului şi Ministerului Afacerilor Externe,
prin care cerea acordarea unei sume de 12500 de ruble anual şi â, pe deasupra,
ajutor în valoare de 100.000 de ruble pentru înălţarea clopotniţei. Deşi în
acea vreme Rusia traversa o perioadă destul de tulbure, ţarul a acceptat ambele
demersuri, semnând la 1 mai „De acord”.
Ridicarea clopotniţei a început în 1912,
iar pe la 1914 ea era aproape finisată. Problemele au apărut odată cu începutul
Primului Război Mondial. Clopotniţa era construită din 6 etaje, înălţimea
totală fiind de 60 m şi având 12 clopote cu greutatea de 16 000 kg, cel
principal având 8688 kg. În prezent această clopotniţă este cea mai mare de pe teritoriul Republicii Moldova şi
reprezintă, probabil, cel mai atractiv
punct turistic al acestei instituţii monahale. Odată cu începerea războiului au
fost mobilizaţi 47 de fraţi (27 iulie 1914), iar peste 14 zile alţi 21 de
fraţi.
Revoluţia bolşevică a avut urmări şi asupra Mănăstirii
Noul-Neamţ. Populaţia a înţeles că în ţară e „libertate deplină” şi că poţi
jefui şi risipi fără milă averea străină. În ziua de 16 decembrie 1917
locuitorii din satele Chiţcani şi Copanca au furat 600 de oi, 40 de vite
cornute, 50 de porci, 1500 de păsări, cartofi, porumb”[13].
Capitolul III. MĂNĂSTIREA NOUL-NEAMŢ DIN PERIOADA
INTERBELICĂ PÂNĂ LA ÎNCHIDEREA EI ÎN 1962
După ce arhimandritul Gherman îşi dă demisia în 1920,
cârma obştei este încredinţată protosinghelului Hrisant. În 1926, după
expropriere, mănăstirii i-au fost lăsate 50 de ha teren arabil, 35 de ha de
fâneţe, grădini şi livezi. Veniturile erau distribuite egal între Mănăstirea
Neamţ şi Mănăstirea Noul-Neamţ. După 9 ani de conducere, arhimandritul Hrisant
demisionează în 1929. Toiagul stăreţiei este preluat de arhimandritul
Melchisedec, care s-a aflat la cârma mănăstirii până la 1 august 1936, când a
fost rânduit stareţ la Mănăstirea Neamţ, fiind înlocuit de ieromonahul Axinte.
De remarcat că o bună parte dintre monahi (în 1936 numărul lor era de circa
100), aveau studii superioare obţinute la cele mai prestigioase universităţi
ale Europei. Astfel, protosinghelul Petru a absolvit Academia Teologică din
Chişinău şi Universitatea din Strasbourg (Franţa), unde a susţinut teza de
doctor. Ieromonahul Benedict, de asemenea, a făcut studiile la Chişinău şi
Strasbourg. Monahul Teofan a absolvit Academia din Bucureşti.
De remarcat că primul patriarh al Bisericii Ortodoxe
Române, Miron Cristea, a fost strănepotul călugărului Teofan Cristea. Soborul
mănăstirii a adresat o rugăminte de a numi mănăstirea în cinstea Preafericirii
Sale.
Patriarhul aprobă cererea vieţuitorilor de la Noul-Neamţ.
Mănăstirea a avut multe de îndurat în anii celui de-al
Doilea Război Mondial. La 15 mai 1942, stareţul Axinte raporta Arhiepiscopiei
Chişinăului următoarele: „Biserica Înălţarea Domnului arsă de bombardament
de Soviete încă de anul trecut este complet descoperită, aşa că ploile, soarele
şi mai cu seamă gerul din iarna ce a trecut slăbesc zidurile”[14].
Din discuţiile cu ierodiaconul Alexie de la Mănăstirea
Noul-Neamţ am aflat că atunci când se retrăgeau trupele sovietice în 1942,
persoana care a bombaradt biserica a ridicat capul să vadă dacă a nimerit ţinta
şi în acelaşi moment a fost ucisă de forţele inamice.
Lucrările de reconstrucţie a bisericii urmau să fie
executat de arhitectul Alexandru Gengan, din serviciul tehnic al Primăriei or.
Tighina.
După război, stareţul Axintie Mnteanu este deportat în
lagărele sovietice, de unde nu mai revine. Au fost deportaţi şi alţi călugări,
mănăstirea urma însă să funcţioneze, fiind închisă printre ultimele, în 1962.
Funcţia de stareţ e preluată de protoiereul şi viitorul
arhimandrit Filadelf. Înalt Prea Sfinţitul Nectarie, episcopul Chişinăului şi
al Moldovei, îi cere ca limba de slujire în biserică să fie slavona. Stareţul
îi răspunde cu amabilitate: „Vin a vă raporta următoarele referitor la
propunerea Înalt Preasfinţiei Voastre, care aţi făcut prezentarea ieromonahului
Gudiil Ciobanu. Sfinţia Sa este grav bolnav de picioare şi nu poate îndeplini
ascultarea care aţi propus-o Înalt Preasfinţia Voastră. Un alt ieromonah care
să ştie a săvârşi Sfânta slujbă în slavonă nu există în Mănăstirea Chiţcani”[15].
Astfel, ieromonahul egumen Filadelf este înlocuit în 1950
cu stareţul Iason, care venise de la Mănăstirea Dobruja, însă cârma de stareţ
îi este încredinţată doar pentru un an. Un an mai târziu, egumenul Iosif de la
Mănăstirea Suruceni este însărcinat cu această funcţie. În anul 1956 biserica
„Adormirea Maicii Domnului” a fost repictată, această reparaţie costând un
milion de ruble. Odată cu închiderea sfântului lcoaş, aceste biserici,
picturile de mare preţ, odoarele şi toată averea vor fi distruse.
La 1 ianuarie 1960 în mănăstire vieţuiau 109 călugări,
dintre care un episcop, Ioan Speranski, refugiat de la Mănăstirea Krasnoiarsk;
doi arhimandriţi, 12 egumeni, 34 de ieromonahi, 9 ierodaiconi şi 20 de ucenici
(fraţi).
O bună parte din călugări erau veniţi de la Mănăstirile
Suruceni, Dobruja, Hârjauca şi alte mănăstiri închise la acea vreme.
Capitolul IV. MĂNĂSTIREA NOUL-NEAMŢ DE LA
ÎNCHIDERE PÂNĂ LA REDESCHIDEREA EI ÎN 1990
La 16 mai 1962, la Noul-Neamţ a avut loc ultimul serviciu
divin, după care mănăstirea s-a închis.
Iată ce-i declara arhimandritul Iosif reporterului Dinu
Poştarencu în 1993: „Timp de aproape două luni înainte de a o închide de
tot, păşeau pragul diferiţi demnitari, dându-se de înţeles că zilele mănăstirii
sunt numărate. La început ne-au cerut să trimitem pe la casele lor călugării
tineri, dispoziţie pe care am executat-o. Năpasta deplină a căzut peste noi ca
un trăsnet într-o noapte, după Sfintele Paşti. La miezul nopţii, exact la ora
unu, urma să sune, conform statutului mănăstiresc, clopotul pentru a-i aduna pe
călugări la utrenie. Clopotul însă tăcea. Mi se înfăţişează clopotarul şi mă
anunţă că nu poate suna, deoarece îi tăiată frânghia. Ies afară şi ce să văd?
Vreo 4–5 maşini cu oameni stăteau în aşteptare în jurul catedralei
mănăstireşti. „Ce înseamnă asta?, întreb. La care mi se răspunde că de azi
înainte în mănăstire n-o să se mai facă slujbă, că timp de 3–4 zile, fiind
trimise maşini, toţi călugării vor pleca de aici. Luându-se cheile de la toate
încăperile, ne-au dat voie să luăm unele obiecte bisericeşti: sfinte moaşte, pe
care le-au dus la catedrala Ciuflea din Chişinău, şi trei icoane scumpe, pe
care le-am păstrat la mine acasă. Călugării urcaţi în maşini cu cele necesare
pentru trai, au fost transportaţi până la destinaţie”[16].
Până la închiderea acestui aşezământ monahal, mănăstirea
înregistra cel mai mare aflux de credincioşi din Basarabia: la slujbele de
duminică veneau între 100–300 de credincioşi, iar la marile sărbători şi în
special în zilele de hram locaşul era vizitat de câteva mii de pelerini. De
aici observăm importanţa spirituală a mănăstirii şi ura ce o aveau
ateiştii-comunişti faţă de sfintele locaşe, în care vedeau un vrăjmaş.
La câteva zile după închiderea mănăstirii (20 mai 1962)
arhiepiscopul Chişinăului şi al Moldovei trimite patriarhului Moscovei şi al
întregii Rudii, Alexei I, vestea închiderii sfântului locaş: Prin prezenta, cu
mare tristeţe aduc la cunoştinţa Preasfinţiei Voastre următoarele: „La 16 mai
1962, în mănăstirea de bărbaţi Chiţcani din Eparhia Chişinăului şi a Moldovei a
avut loc ultimul serviciu divin, după care mănăstirea s-a închis. La 25 aprilie
1962, eu am raportat Preasfinţiei Voastre despre neliniştea sfinţilor episcopi
Ioanichie şi Feodor relativ la viitorul lor loc de trai. La a şaptea zi după
Paşti şi după ziua Sf. Toma, stareţul mănăstirii Chiţcani, egumenul Iosif, m-a
informat că 40 de rezidenţi ai mănăstirii au plecat acasă la rude, iar cei
rămaşi sunt şi ei gata să plece. Atunci l-am trimis la mănăstire pe parohul
bisericii Sf. Troiţa din Chişinău, protoiereul Anatolie Malai, fost blagocin,
pentru a clarifica motivele ce au dus la plecarea călugărilor din mănăstire şi
care este situaţia ei actuală, ceea ce el mi-a comunicat într-un raport
amănunţit, a cărui copie o anexez. La 16 mai a.c., stareţul mănăstirii,
egumenul Iosif, mi-a raportat că întreaga frăţie a mănăstirii a plecat, după ce
au fost depuse cererile de plecare. Celor plecaţi li s-au dat alimentele
necesare, îmbrăcăminte, bani şi lucruri trebuincioase. Stareţul a predat
clădirile şi averea rămase, sub pază, organelor puterii civile.
Preasfinţii episcopi Ioanichie şi Feodor au trecut
temporar în mănăstirea Căpriana din Eparhia Chişinăului şi a Moldovei şi
aşteaptă binecuvântarea Preasfinţiei Voastre: preasfântul episcop Ioanichie,
pentru ieşire din Moldova, iar preasfântul episcop Feodor, indicaţia unde să
trăiască, deoarece în mănăstirea Căpriana slujba bisericească şi vorbirea sunt
numai în limba moldovenească, ceea ce el nu înţelege”[17].
Biblioteca mănăstirii
Odată cu înfiinţarea mănăstirii, ea a dispus de o bogată
bibliotecă. Despre ea în 1933 cercetătorul P. Constantinescu-Iaşi, care a
vizitat mănăstirea în acelaşi an, afirma că aceasta constituia una din puţinele
comori basarabene. La temelia acestei măreţe biblioteci au stat cărţile aduse
de la vechea lavră Neamţ. Ei au adus aproximativ 30 de manuscrise de limbă
slavă şi română, ce datează din secolului XIV–XIX.
La numai 20 de ani de la întemeierea mănăstirii,
biblioteca acesteia număra 146 de manuscrise de limbă română şi slavă şi 2272
de cărţi tipărite în limbile: slavă, română, rusă, greacă etc.
În anii 1945–1958, după ce un şir de aşezăminte monahale
au fost închise, biblioteca mănăstirii Noul-Neamţ s-a completat cu unele
manuscrise de la mănăstirile Curchi, Suruceni etc.
După închiderea mănăstirii, biblioteca şi arhiva au fost
duse spre păstrare la Arhiva Naţională a Moldovei, constituind un fond aparte.
Crucile de pe biserici au fost dărâmate, picturile distruse complet.
Ierodiaconul Alexie mi-a relatat că, în timp ce comuniştii se străduiau să
doboare crucea de pe biserica de vară, trosul a căzut jos şi a lovit cu putere
persoanele ce săvârşeau această fărădelege. Unul a murit imediat, iar celălalt
şi-a dat sufletul la spital peste o zi. Din 1964, o parte din ansamblul
monastic a fost transformat în spital TBC. Biserica de iarnă „Adormirea Maicii
Domnului” a servit drept depozit pentru medicamente. Clopotniţa a fost
transformată în muzeu al gloriei militare. La intrarea în clopotniţă a fost
pusă o inscripţie: „Mănăstirea Chiţcani. Monument de arhitectură din sec. XIX.
Ocrotit de Stat.” Această „ocrotire” mai curând poate fi considerată o
distrugere, întrucât la redeschiderea mănăstirii, aici s-au găsit doar ruine.
Douăzeci şi opt de ani mănăstirea a îndurat această „ocrotire de stat”, şi nu
doar Noul-Neamţ, ci toate mănăstirile şi schiturile basarabene, cu excepţia
mănăstirii de maici de la Japca.
Capitolul V. RENAŞTEREA MĂNĂSTIRII NOUL-NEAMŢ
Odată cu „perestroika”, în tot spaţiul sovietic s-a dat
libertate religiei; s-au redeschis mănăstirile, bisericile, s-a permis
predicarea evangheliei fără restricţii. Mănăstirea Noul-Neamţ a fost printre
primele aşezăminte monahale care au fost reînfiinţate. În august 1989 e
deschisă biserica Adormirea Maicii Domnului, ca parohie, întrucât satul
nu dispunea de alte biserici, în afara celor din mănăstire.
La 20 septembrie 1990, patriarhul Moscovei şi al Întregii
Rusii, Alexei al II-lea, a emis un ordin, prin care blagosloveşte redeschiderea
sfântului aşezământ. Primul stareţ de după redeschidere a fost numit
ieromonahul Dorimedont. Imediat s-a purces la lucrările de reparaţie deplină
mănăstirii. În primul rând, s-a depus stăruinţă pentru repararea bisericii Sf.
Nicolae. În 1991 ea a fost sfinţită, fiind paraclisul Seminarului Teologic,
deschis în acelaşi an. În perioada războiului de pe Nistru, Seminarul şi-a
continuat activitatea, ajutându-i pe combatanţii moldoveni cu îmbrăcăminte şi
hrană. Ghidul Mănăstirii Noul-Neamţ, ierodiaconul Alexei, mi-a povestit că în
perioada conflictului armat a căzut o bombă în clopotniţă, însă nu a explodat.
Geniştii au izolat-o cu material special, astfel că ea se autodistruge. În 1993
seminarul avea 120 de studenţi. Corpul de chilii pentru ieromonahi şi
ierodiaconi a fost reparat în anii 1994–1995. Tot în acea perioadă a început
repararea Bisericii de vară „Sf. Înălţare”, care a durat 4 ani. Călugării de la
Chiţcani au reuşit nu doar să-şi renoveze propria mănăstire, ci şi alte sfinte
biserici din spaţiul pruto-nistrean. Astfel că, începând cu martie 1995,
monahii de la Noul-Neamţ acordau în proporţii mari sprijin material schitului
Zloţi cu hramul „Sf. Gheorghe”, şters de pe faţa pământului în 1949. Din 1998,
schitul a devenit mănăstire independentă. Tot prin străduinţa călugărilor de la
Chiţcani, începând cu 1996, funcţionează un schit pentru maici „Sfintele Maria
şi Marta”. Schitul se află la o distanţă de 20 km de or. Căuşeni şi este
dependent în prezent de mănăstirea Noul-Neamţ. De asemenea, la 6 km de
mănăstire a fost deschis în 1993 încă un schit cu 2 biserici cu hramul „Sf.
mucenici Vichentie şi Doremidont”. Mănăstirea Noul-Neamţ a reuşit să-şi
deschidă propria tipografie. Începând cu data de 15.10.1998, arhimandritul
Paisie (Cecan), fratele fostului egumen Dorimedont, este numit stareţ al
mănăstirii „Înălţarea Domnului”, Noul-Neamţ, funcţie pe care o deţine şi în
prezent. Iar fostul stareţ Dorimedont, tot în acelaşi an, e hirotonisit episcop
al Edineţului şi Briceniului.
Deoarece Mănăstirea Noul-Neamţ era singura mănăstire din
aşa-zisul stat „R.M.N.”, episcopul de Dubăsari, Iustinian, dorea cu înverşunare
ca seminarul şi mănăstirea să se supună lui. Călugării nu au fost de acord cu
această intenţie, făcând tot posibilul ca să rămână în continuare în
subordonarea Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei. Preşedintele Republicii
Moldova, Vladimir Voronin, a încercat să facă o vizită la Chiţcani pentru a
clarifica situaţia, însă autorităţile transnistrene nu i-au permis. Într-un
sfârşit, seminarul a fost închis şi transferat la Chişinău, iar mănăstirea a
continuat să se supună mitropolitului Vladimir. În acel an (2001), o parte din
călugări au plecat din mănăstire, unii în România, alţii s-au refugiat pe la
alte mănăstiri din Basarabia. Acea perioadă de tulburate a trecut, situaţia în
prezent fiind destul de calmă.
Încheiere
În acest cuvânt de încheiere aş dori să mă refer la
importanţa mănăstirii Noul-Neamţ. Pe plan spiritual, aşezământul dat reprezintă
cel mai puternic centru spiritual al ortodoxiei basarabene. Am colindat multe
mănăstiri din ţară, însă doar acolo am simţit această mişcare duhovnicească de
proporţii. În tot spaţiul românesc e cunoscut numele Pr. Selafiil, în vârstă de
97 de ani. Trecut la cele veşnice la 18.07.2005, numele său a dat răsunet în
special după publicarea cărţii „Părintele Selafiil. Dragostea care niciodată nu
cade” scrisă de ieromonahul Sevastie Baştovoi, membru al Uniunii Scriitorilor
din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România, monah la sfânta mănăstire
Noul-Neamţ.
De asemenea, aici se află cele mai multe moaşte din
Republica Moldova. Spre deosebire de alte mănăstiri, Noul-Neamţ se află într-o
stare destul de bună. Aşezământul monahal în întregime a fost reparat. De
asemenea Noul-Neamţ e una din puţinele mănăstiri, care are posibilitatea să-i
ofere pelerinului un loc de odihnă şi o masă. Iată de ce am numit această
comunicare „Renaşterea Mănăstirii Noul-Neamţ”, fiindcă ea într-adevăr a
reînviat şi a devenit asemenea mănăstirii de până la 1962, dar mai bine ar fi
dacă aţi vedea totul cu ochii voştri, căci un lucru văzut înlocuieşte mii de
cuvinte.
Bibliografie
1. Arhimandrit Paisie (Cecan), Mănăstirea Sfintei
Înălţări a Domnului Noul-Neamţ, Chiţcani, 2005.
2. Poştarenco Dinu. Mănăstirea Noul-Neamţ, 1994.
3. Pelin Valentina. Catalogul general al manuscriselor
moldoveneşti păstrate în URSS, Chişinău, 1989.
4. Ilviţchi Luminiţa, Mănăstirile şi schiturile din
Basarabia, Chişinău, Ed. Museum, 1999.
5. Revista Cugetul.
6. Magazinul ilustrat „Lumea Credinţei”, „Mănăstirea
Noul-Neamţ”, Lavra Basarabiei.
7. Иеромонах Ириней, История Свято-Вознесенского
Ново-Нямецкого Кицканского Монастыря, Editura „Sfântul Paisie Velicicovschi”,
Mănăstirea Noul-Neamţ, 2004.
[1] Luminiţa Ilviţchi. Mănăstirile şi schiturile din Basarabia,
Chişinău, Editura
Museum
[2] ASCOR, Locaşuri sfinte din Basarabia, cn-, Editura Alfa
şi Omega. 2001.
[3] Radu Rosset. Conflictul dintre Guvernul Moldvoei şi Mănăstirea
Neamţului, Bucureşti,m 1910, p. 50, în Dinu Poştarenco, Mănăstirea
Noul-Neamţ, cn-, Ed. Universitas, p. 9.
[5] Ibidem, p. 11.
[6] Apud: Dinu Poştarenco, op. cit., p. 95.
[7] Luminiţa Ilviţchi, op. cit., p.
103.
[8] Arhimandrit Gurii, op. cit., p.
95.
[9] Zamfir Arbore, Basarabia în secolul
XIX, Bucureşti, 1898, p. 339, apud: Dinu Poştarenco, op. cit., p.
32.
[10] Dinu Poştarenco, op. cit., p. 33.
[11] Valentina Pelin. Catalogul general al
manuscriselor moldoveneşti păstrate în URSS, Chişinău, 1989, p. 18.
[12] Ibidem, p. 19.
[14] Dinu Poştarenco, op. cit., p. 42.
[15] Ibidem, p. 43.
[16] Dinu Poştarenco, op. cit., p. 52.
[17] Ion Ţurcanu, Scurt istoric al închiderii Mănăstirii Noul-Neamţ,
în revista Cugetul, 2002, nr. 3—4 (15—16).