RSS
Facebook
Twitter

duminică, 17 februarie 2013

RENAŞTEREA MĂNĂSTIRII NOUL-NEAMŢ


direcţia generală  educaţie, ştiinţă, tineret şi sport






Conferinţa municipală Muncă, Cutezanţă, Talent


Liceul Teoretic Nicolae Iorga

 

RENAŞTEREA MĂNĂSTIRII NOUL-NEAMŢ







Autor: Rusnac Mircea, cl. XI-C
Coordonator: Pânzaru Zinaida,
prof. de istorie la Liceul Nicolae Iorga






Chişinău • 2006

Sumar


Argument......................................................................................................................................
Introducere....................................................................................................................................
Capitolul I. Înfiinţarea Mănăstirii Noul-Neamţ.................................................................
Capitolul II. Mănăstirea Noul-Neamţ de la înfiinţare până la Marea Unire (1918)...........
Capitolul III. Mănăstirea Noul-Neamţ din perioada interbelică până la închiderea
ei în 1962...........................................................................................................................
Capitolul IV. Mănăstirea Noul-Neamţ în perioada cât a fost închisă (1962–1990)..........
Capitolul V. Renaşterea Mănăstirii Noul-Neamţ
Încheiere........................................................................................................................................
Bibliografie...................................................................................................................................



Argument


Într-una din dimineţile superbe de început de toamnă, un grup de elevi de la şcoala-internat nr. 2 şi copiii ce frecventează Centrul Social „Sf. Dimitrie” s-au adunat în faţa bisericii cu acelaşi nume, unde îi aştepta părintele-diacon Andrei, care avea să ne însoţească în pelerinajul la Mănăstirea Noul-Neamţ din Chiţcani. Era pentru prima oară când mergeam la marea lavră din Basarabia, despre care citisem şi auzisem atâtea. Cu atât mai explicabile erau emoţiile.
Ajunşi în faţa mănăstirii, mi-am amintit de versurile marelui nostru poet, părintele Alexie Mateevici, care în poezia „Noul-Neamţ” descrie mănăstirea pe care a vizitat-o în vremea când „se coace poama”. La început este amintită „clopotniţa înaltă” care domneşte împrejurimile tihnitei mănăstiri. Într-adevăr, clopotniţa este cea care îţi apare de departe, căci este impunătoare.
Suntem întâmpinaţi cu multă dragoste de către ghidul nostru, ierodiaconul Alexie, blândeţea căruia îţi pătrunde inima şi îţi topeşte toate neliniştile, gândurile deşarte. Sfinţia sa ne explică, într-o dulce vorbă românească, ce este viaţa monahală şi cine se poate face călugăr. Apoi aflăm date din istoricul mănăstirii, care îşi trage numele de la vechea lavră a Moldovei – Mănăstirea Neamţ din Carpaţi.
Smeritul nostru ghid ne conduce în biserica de vară, unde se află copia vestitei icoane făcătoare de minuni de la Noul-Neamţ (originalul se află la Mănăstirea Căldăruşanu, România). Tot aici se află racla cu sfinte moaşte, cu o părticică din lemnul Sfintei Cruci, donată de patriarhul Ierusalimului.
Suntem în Muzeul mănăstirii, care în cele două camere păstrează icoane cu sfinţi, candele vechi, pietre din catacombele romane, din Munţii Sinai, simboluri creştine, veşminte preoţeşti, cărţi de cult din secolele trecute, fotografii. Până în anul 2001, în cadrul mănăstirii a funcţionat un seminar teologic, care, din păcate, a fost închis.
La despărţire, părintele Alexie ne-a îndemnat să povestim şi altora despre cele văzute, auzite, dar mai ales trăite, la mănăstire; să vieţuim în rugăciune şi fapte bune. Înainte de plecare, egumenul mănăstirii, părintele Paisie, ne-a binecuvântat şi ne-a invitat la o agapă frăţească în trapeză, unde am gustat din bucatele gătite de fraţii cu ascultare la bucătărie, rostind rugăciunea înainte de masă şi mulţumindu-i lui Dumnezeu pentru bunătăţile ce nu le-a dat.
Am părăsit blânda Mănăstire Noul-Neamţ mişcaţi de istoria ei zbuciumată. Dragostea, smerenia şi bunătatea părintelui Alexie ne fac să ne dorim din suflet o revenire în inima ortodoxiei basarabene, dar şi o cunoaştere mai amplă a istoriei lavrei Nou-Nemţene. Această dorinţă, urmată de căutări şi un studiu, s-a materializat în modesta lucrare ce o propunem atenţiei Dumneavoastră.


Introducere


Fiecare dintre noi a auzit cuvântul mănăstire. Este o instituţie religioasă cuprinzând una sau mai multe biserici, înconjurate de corpuri de chilii, unde trăiesc, potrivit unor reguli de viaţă austere şi izolaţi de lume, călugări (monahi) şi călugăriţe (monahii). Dumnezeu a împânzit întregul Pământ cu mănăstiri şi schituri şi nu doar în spaţiul ortodox, ci şi în cel romano-catolic şi greco-catolic.
Mănăstirea nu reprezintă doar nişte ziduri şi cărămizi. Acesta este un loc tainic, un loc de alinare a sufletului, un loc de contemplaţie şi rugăciune, un loc mistic atât pentru vieţuitori, cât şi pentru vizitatori. Cu toţii ştim ce importanţă a avut şi are în continuare biserica în viaţa societăţii. Anume această instituţie a reuşit pe parcursul veacurilor să marcheze mentalitatea oamenilor. De aceea am şi ales să abordez tema renaşterii unei instituţii bisericeşti.
Poate apare fireasca întrebare – de ce anume Mănăstirea Noul-Neamţ, şi nu Mănăstirea Căpriana sau Saharna, sau orice alt locaş sfânt din ţară? Răspunsul e simplu – Mănăstirea de la Chiţcani este cea mai mare de pe teritoriul Republicii Moldova, are cea mai numeroasă obşte monahală şi este singura mănăstire care aminteşte de trecutul istoric şi care se află pe teritoriul ocupat de separatişti, ceea ce face destul de dificilă vizitarea ei, dar care nu-i poate opri, totuşi pe pelerini să-şi dorească să o revadă.
Mănăstirea prezintă un mare interes istoric, artistic şi peisagistic. Despre locurile pitoreşti din împrejurimile mănăstirii a scris Visarion Puiu (1919), Mihail Sadoveanu (1919), Ştefan Ciobanu (1926) ş. a.
Mănăstirea Noul-Neamţ este situată în judeţul Tighina, pe malul fluviului Nistru, cu 10 km mai jos de or. Tighina, lângă satul Chiţcani, în preajma estuarului de vărsare a Botnei în fluviul Nistru. Este plasată pe un minunat platou în formă de peninsulă, creată de apele Nistrului şi înconjurată din trei părţi de apele lui.
În faţă de înalţă o clopotniţă de 5 niveluri, urmată de turlele bisericilor şi chiliile albe ce contrastează vara cu verdeaţa abundentă a grădinilor, pădurilor şi viilor din împrejurimi. Mănăstirea Noul-Neamţ şi-a luat denumirea de la vechea lavră din dreapta Prutului, adică de la Mănăstirea Neamţ, fiind considerată metoc al acesteia. Întrucât ea a fost întemeiată pe una din moşiile de la Chiţcani, se mai numeşte Mănăstirea Chiţcani[1].


Capitolul I. Înfiinţarea Mănăstirii Noul-Neamţ

Ştefan cel Mare, domnul Ţării Moldovei (1457–1504), a înfiinţat în decursul vieţii sale multe locaşuri sfinte, fiind considerat printre cei mai mari ctitori dintre domnitorii români. Neînfricatul „atlet al lui Hristos” a înţeles cât de important este acest lucru – ctitoria unui locaş sfânt. Mănăstirile serveau nu doar ca locaşuri de rugăciune, ci şi ca cetăţi, având pereţi groşi şi ziduri de 4–5 m. În acelaşi timp, ele erau centre de cultură şi artă, practic fiecare mănăstire având câte o şcoală. Unii boieri îşi dădeau fiii aici pentru a face carte. Asemenea tradiţii au existat şi până la Ştefan cel Mare şi au continuat şi după el, fiecare voievod ctitorind cel puţin o biserică.
În ziua de 31 august 1429, domnul Ţării Moldovei Alexandru cel Bun (1399–1433) face o danie Mănăstirii Neamţ locul numit Zagora şi prisaca lui. Iată ce era scris în hrisovul domnului întocmit în slavoneşte:
Cu mila lui Dumnezeu noi, Alexandru Voievod Domn al pământului Moldovei, facem înştiinţare cu această carte a noastră, tuturor care o vor vedea sau cetindu-se o vor auzi cum că ne-am îndemnat, pentru a noastră sănătate şi pentru a noastră mântuire am dat mănăstirii de la Neamţu Înălţării lui Hristos ozerul şi prisaca de la Zagora Uric cu tot venitul ce va fi a lor pentru acela câte care vor trimite de la Mănăstirea Neamţului; ori după peşte sau după miere sau după care lucruri ori şi când de la dânşii nicăiure să nu le ia nimic la a noastră mare hăzna, iar care ar voi să ia de la dânşii vama sau fie oricând, la orice vreme, una ca acela să fie blestemat de Domnul Dumnezeu şi de Preacurata lui Maică şi de toţi sfinţii. Amin”. S-au scris în anul 6937, august 31 (1429)[2].
Acest ţinut al Zagorei includea şi moşia Chiţcani, lucru confirmat de Petru Aron, la cea de a treia domnie a sa (mai 1455 – aprilie 1457), la 1 martie 1456, când emite un alt hrisov, în care întăreşte cuvintele tatălui său Alexandru cel Bun. Petru Rareş, la 15 martie ..., confirmă vechile danii, adăugând satul Copanca. Aceasta este cea mai clară dovadă a faptului că localitatea Chiţcani şis atele din preajmă sunt româneşti (subl. n.), toate teoriile privind originea rusească sau „transnistreană” a acestor ţinuturi spulberându-se.
În 1593, aceste moşii şi cetatea Tighina au fost ocupate de turci, astfel că ele nu mai aparţineau Mănăstirii Neamţ. Turcii au stăpânit aceste pământuri până în 1770, când ruşii, în urma războiului ruso-turc din anii 1768–1774, eliberează teritoriul ocupat de otomani, care fug peste Dunăre. Mănăstirea Neamţ încearcă să reobţină de la autorităţile ruse vechile moşii Chiţcani şi Copanca. Cu mare efort, abia la 26 iunie 1774, Mănăstirea Neamţ îşi redobândeşte pământurile, dar pentru foarte puţin timp, căci la 21 iulie 1774 moşia recăpătată se pomeni iarăşi sub tutela semilunii.
În 1806, când izbucni cel de-al şaptelea război ruso-turc, trupele ruseşti invadează Moldova. Mănăstirea Neamţ a făcut din nou un demers către autorităţile ruseşti, dar fără izbândă. În 1812, teritoriul dintre Prut şi Nistru este răpit de autorităţile ţariste şi denumit ulterior Basarabia.
Şi după acest an tragic în istoria poporului român, 1812, Mănăstirea Neamţ a continuat să insiste pentru retrocedarea vechilor moşii Copanca şi Chiţcani. Autorităţile ţariste au propus bani în schimbul moşiei, dar mănăstirea nu a acceptat. Abia la 18 noiembrie 1860 ţarul restituie vechile moşii lavrei Neamţ.

Reformele lui Al. I. Cuza

Dacă Ştefan cel Mare a fost canonizat de biserică, fiind numit „Mare şi Sfânt” încă în timpul vieţii. altfel stau lucrurile cu ultimul domnitor al Moldovei, Alexandru Ioan Cuza.
Cunoscut ca autor al Unirii Principatelor Române, Cuza-Vodă rămâne o personalitate destul de controversată, fiind condamnat de Biserică pentru modificările pe care le-a introdus.
În afară de faptul că a secularizat moşiile mănăstireşti, Cuza a avut intenţia de a aboli monahismul, în călugărie urmând să fie primite doar persoanele trecute de 60 de ani. Cuza, de asemenea, a schimbat o mare parte din episcopii care nu erau pe placul său.
Iată cum s-a petrecut secularizarea averilor la Mănăstirea Neamţ. La 12 iunie 1859, membrii comisiei speciale, însoţiţi de jandarmi, au sosit la mănăstire cu scopul de a confisca moşiile. Dând dispoziţie să fie adunaţi în trapeză toţi călugării, membrii comisiei aduc la cunoştinţă decretul domnitorului. Stareţul Gherasim s-a împotrivit cu îndrăzneală, însă acţiunea lui a fost zadarnică. Averea a fost inventariată şi vândută prin mezat pe la iarmaroace. „Produsul vânzării, efectuate în condiţii deplorabile, a fost de peste 50.000 de galbeni”[3].
Arhimandritul Gurie zicea: „Aceasta n-a fost vânzare, ci bătaie de joc şi tâlhărie: vitele erau vândute pe un preţ de nimic”[4]. Membrii comisiei nu s-au mulţumit doar cu atât, ci au dat dispoziţia ca pe viitor să nu se mai oficieze Serviciul divin în limba slavonă. Mai mult decât atât, la 18 octombrie 1859 au luat din strană toate cărţile în limba slavonă şi le-au închis în bibliotecă. De asemenea, „Comisia interzicea oficierea slujbelor în cinstea sfinţilor ruşi şi pomenirea lor”[5].
Anume această acţiune a dezamăgit mult Imperiul Rus, care vedea în secularizarea bisericilor spulberarea celei mai puternice arme de rusificare a Principatelor Unit. Lucrarea întreprinsă de membrii comisiei i-a întristat extrem de mul tpe călugării de la Neamţ, cu atât mai mult că aceştia aveau o deosebită evlavie faţă de sfinţii ruşi.
Sfântul Paisie Velicicovschi, de origine rus, stareţul Mănăstirii Neamţ (1779–1897), era foarte mult cinstit de călugării nemţeni, egumenul lor lăsându-le pravila de a săvârşi slujbele divine în 2 limbi: română şi slavă. Acum, însă, monahii trebuiau să renunţe la Sfântul Paisie, la pravilele lăsate de el.

Migrarea călugărilor de la Neamţ în Basarabia

Nemaiputând îndura asemenea lucruri, o parte din obşte, împreună cu duhovnicul Andronic Popovice, trec Prutul la 1 octombrie 1861 şi se stabilesc în Basarabia, pe una dintre moşiile Mănăstirii Neamţ, şi anume la Nemţeni.

În continuare ieromonahul  Teofan încearcă din răsputeri să obţină satele Chiţcani şi Copanca pentru a construi acolo o mănăstire de călugări. Astfel că acesta lansează o propunere către arhiepiscopul Chişinăului şi al Hotinului, Antonie Şakotov, la 26 mai 1862, cu rugămintea de a susţine ideea înfiinţării unei noi mănăstiri pe una din moşiile ce aparţin lavrei. Între timp, călugării au fost cazaţi în Nemţeni, unde li se permitea să săvârşească sfânta liturghie în biserica Sf. Ioan Gură de Aur. După ce preotul Teofil, la 3 octombrie 1863, a intrat în posesia moşiilor mănăstirii Neamţ, el pleacă la Nemţeni, pentru a-ţi aduce pe călugări la Chiţcani. Totuşi, călugării de la Neamţ nu aveau dreptul să-şi construiască mănăstirea. Abia la 13 ianuarie 1864 ţarul Alexandru al II-lea emite un ucaz, prin care călugărilor li se acordă dreptul de a înfiinţa pe moşiile Copanca şi Chiţcani o mănăstire nouă pentru fraţii de la vechea lavră Neamţ. Astfel şi-a început existenţa Mănăstirea Sfintei Înălţări Noul-Neamţ, care a devenit „fiica Neamţului din Carpaţii Moldovei vechi” (Ştefan Berechet)[6].


 

Capitolul II. MĂNĂSTIREA NOUL-NEAMŢ

DE LA ÎNFIINŢARE PÂNĂ LA MAREA UNIRE (1918)

 

Cea mai veche dintre cele 4 biserici este biserica parohială „Sf. Nicolae”, construită între anii 1830–1834, în tradiţiile stilului arhitectural moldovenesc tardiv (sec. XVIII). Până în anul 1867, când s-au finisat lucrările de construcţie a catedralei „Sfânta Î nălţare”, biserica „Sf. Nicolae” a îndeplinit rolul de catedrală. Clădirea catedralei mănăstirii a fost construită între 1867–1878. 

Biserica „Sfânta Cruce” e înălţată în anul 1885. La sfârşitul sec. XIX a fost ridicată o clopotniţă cu 5 niveluri, construită de renumitul arhitect basarabean Alexandru Bernardazzi. Tot din această perioadă datează şi biserica „Adormirea Maicii Domnului”. Mănăstirea avea 502 ha de pământ, livezi, vii, grădini şi stupină.[7]

În primul an de la înfiinţarea mănăstirii, obştea a construit un corp de chilii ce consta din 19 încăperi, câteva fiind destinate pentru bucătărie şi trapeză. La acea vreme, obştea nu avea o biserică a ei. Biserica „Sf. Nicolae” din satul Chiţcani trece în posesia mănăstirii în 1865, în urma testamentului lăsat de ctitorul acestui lăcaş Andrei Glotea. Dar fiindcă această biserică era prea mică pentru obşte, se hotărăşte zidirea unei noi biserici. Aici apar anumite greutăţi.

Încă în 1863, o parte din chiţcăneni nu fusese deloc încântaţi de construirea unei mănăstiri în satul or, căci astfel ei erau nevoiţi să se mute în altă localitate. Văzând egumenul Teofan că nu poate rezolva problema, cere ajutorul autorităţilor. În 1870, guvernatorul Basarabiei Ghengardt, vine la mănăstire cu scopul de a-io convinge pe săteni să se strămute din viitoarea curte a mănăstirii, aceştia însă s-au împotrivit cu înverşunare. „Întorcându-se la Chişinău, guvernatorul a trimis la Chiţcani două campanii de soldaţi, care i-au strămutat pe săteni, distrugând casele celor încăpăţânaţi”[8].

Construcţia bisericii mari a început cu mare avânt. La 1 septembrie 1870 a început săparea fundamentului, iar finisarea a fost destul de anevoioasă.

Pentru construcţia locaşului nu erau prevăzuţi bani, aşa că egumenul Teofan se adresează cu o cerere către Ministerul Afacerilor Externe, prin care solicită să fie amortizate datoriile. Ministerul refuză, ba mai mult, îl găseşte vinovat pentru încălcări financiare pe egumen. Teofan Cristea este destituit din funcţia de egumen, prin hotărârea Sinodului rus din 29 mai 1875. Văzând că numirea unui nou egumen întârzie, cei patru ieromonahi – Isaac, Sebastian, Andronic şi Antim, care deţineau conducerea obştii, fac un demers la arhiepiscopul Pavel ca să le acorde suma de 93013 ruble pentru construcţia gardului, a conductei de apă, clopotniţei şi bibliotecii.

Ministerul Afacerilor Externe a acordat suma de doar 20.000 ruble pentru zidirea gardului, care fusese terminat în 1882 (timp de un an). Teofan Cristea este numit, neoficial, egumen de către arhiepiscopul Pavel. Egumenul încearcă să colecteze bani pentru construcţia trapezei şi bolniţei (spitalului), plecând în acest scop la Sankt-Petersburg. Cererea lui e acceptată, însă starea sănătăţii nu-i mai permitea să continue lucrarea, el plecând la cele veşnice la 20 octombrie 1883.

Imediat după înfiinţarea mănăstirii în 1864, aceasta a căpătat o importanţă pentru Basarabia, dovadă servind acţiunile întreprinse de egumenul Teofan, care depune mari eforturi pentru a construi una din cele mai mari biserici ale Basarabiei, la acea vreme, biserica „Înălţarea Domnului”. De asemenea, observăm relaţiile pe care le are acest aşezământ monahal cu alte Biserici ale lumii. În 1866, patriarhul Ierusalimului Chiril dăruieşte Mănăstirii Noul-Neamş o părticică din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Hristos şi un fragment din Sfânta Piatră. De asemenea, patriarhul dăruieşte o parte din moaştele Sfinţilor Haralampie şi Modest. Un alt patriarh, cel al Constantinopolului, Ioachim al III-lea, dăruieşte mănăstirii fragmente din moaştele Sf. Apostol Filip şi cei 20 de mii de mucenici ucişi în Nicoruidia. Prin aceste acte de donaţie înţelegem comuniunea strânsă între Mănăstirea Noul-Neamţ şi Patriarhiile de la Ierusalim şi Constantinopol, care dintru începutul existenţei Mănăstirii Noul-Neamţ au remarcat osârdia, cu care se rugau şi lucrau monahii la noua lavră.

Scriitorul şi publicistul român Zamfir Arbore (1848–1933) vizitează Mănăstirea Noul-Neamţ în 1881. Fiind impresionat de acest aşezământ, el descrie cu multă afecţiune mănăstirea. O puternică impresie i-au lăsat anume slujbele care se ţineau aici, fiind foarte lungi, după tipicul athonit.

O urmă de neuitat i-a lăsat-o egumenul Teofan: „vorbeşte perfect limba moldovenească, pe care n-a stâlcit-o deloc cu cuvinte ruseşti, asemenea ştie limba nouă greacă, germana şi puţin ruseşte”[9]. Egumenul Teofil îi descoperă lui Zamfir Arbore sentimentele sale: dacă mai demult se arăta un aprig partizan al protectoratului rusesc, mai târziu s-a convins că a greşit amarnic. Acest monah poate servi drept exemplu viu pentru mulţi dintre noi, care atât de mult ne dorim să se producă o schimbare în ţară prin aderarea sau sprijinul unui partid/organizaţii, în care ne punem toată speranţa, dar ajungem în cele din urmă să constatăm că s-a produs ceea la ce ne aşteptam cel mai puţin.

Deoarece Mănăstirea Noul-Neamţ era o „fiică” a vechii lavre Neamţ, alegerea stareţului nu se făcea direct de obştea mănăstirii, ci în conformitate cu regulile aprobate de ţar. La 13 ianuarie 1864, ţarul emite un ucaz, conform căruia „mănăstirea de la Chiţcani era în dependenţă de mitropolitul Moldovei, iar stareţul trebuia să fie ales de către toţi fraţii mănăstirii, având asentimentul lavrei Neamţ”[10]. Ţarul Alexandru al III-lea face unele modificări, care le-au dat posibilitatea fraţilor de la mănăstirea în cauză să-şi aleagă  stareţul fără a intra în contact cu lavra Neamţ şi mitropolitul Moldovei.

Toată obştea, în unanimitate, l-a ales pe ieromonahul Andronic în funcţia de egumen. El continuă lucrarea predecesorului său şi construieşte trapeze şi bolniţa. La 15 aprilie 1890, la Chişinău, iermonahului i se conferă rangul de arhimandrit. Arhimandritul Andronic a lăsat bibliotecii de la Noul-Neamţ peste 60 de lucrări scrise de mâna sa. Printre ele: „Istoria pentru sfintele mănăstiri Neamţu şi Secu” în 10 volume, „Istoria pentru Mănăstirea Neamţu” în 2 volume. Lucrările sale, din păcate, nu s-au păstrat la mănăstire, căci, odată cu închiderea acestui locaş în 1962, întreaga bibliotecă a fost dusă la Arhiva Naţională a Moldovei, constituind un fond aparte (P–2119).

În „Catalogul Cărţilor Mănăstirii Noul-Neamţ”, se menţionează că în 1884, aici se aflau „2272 de cărţi tipărite în limbile: slavă, moldovenească, rusă, greacă ş. a.”[11].

După închiderea mănăstirii, cărţile şi manuscrisele aflate au nimerit în fondurile Arhivei de Stat, fiind inventariate 1199 de cărţi, cu mult mai puţine decât în 1938, când fondul respectiv era alcătuit din 2408 tipărituri[12].

 

Stareţul Gherman

După moartea arhimandritului Andronic, călugării îl aleg în calitate de egumen pe ieromonahul Gherman. Preluând toiagul stăreţiei, la 6 noiembrie 1893, el conduce obştea mănăstirii timp de 27 de ani. Îşi începe activitatea cu ridicarea a două corpuri de chilii Prin strădania sa e zidită biserica de iarnă „Adormirea Maicii Domnului”. CU câteva luni înainte de sfinţirea ei, în ziua de 8 mai 1905, e ridicat la rangul de arhimandrit.

Doi ani mai târziu, în 1907, stareţul Gherman a înaintat o propunere Sinodului şi Ministerului Afacerilor Externe, prin care cerea acordarea unei sume de 12500 de ruble anual şi â, pe deasupra, ajutor în valoare de 100.000 de ruble pentru înălţarea clopotniţei. Deşi în acea vreme Rusia traversa o perioadă destul de tulbure, ţarul a acceptat ambele demersuri, semnând la 1 mai „De acord”.

Ridicarea clopotniţei a început în 1912, iar pe la 1914 ea era aproape finisată. Problemele au apărut odată cu începutul Primului Război Mondial. Clopotniţa era construită din 6 etaje, înălţimea totală fiind de 60 m şi având 12 clopote cu greutatea de 16 000 kg, cel principal având 8688 kg. În prezent această clopotniţă este cea mai mare  de pe teritoriul Republicii Moldova şi reprezintă,  probabil, cel mai atractiv punct turistic al acestei instituţii monahale. Odată cu începerea războiului au fost mobilizaţi 47 de fraţi (27 iulie 1914), iar peste 14 zile alţi 21 de fraţi.

Revoluţia bolşevică a avut urmări şi asupra Mănăstirii Noul-Neamţ. Populaţia a înţeles că în ţară e „libertate deplină” şi că poţi jefui şi risipi fără milă averea străină. În ziua de 16 decembrie 1917 locuitorii din satele Chiţcani şi Copanca au furat 600 de oi, 40 de vite cornute, 50 de porci, 1500 de păsări, cartofi, porumb”[13].


Capitolul III. MĂNĂSTIREA NOUL-NEAMŢ DIN PERIOADA

INTERBELICĂ PÂNĂ LA ÎNCHIDEREA EI ÎN 1962


După ce arhimandritul Gherman îşi dă demisia în 1920, cârma obştei este încredinţată protosinghelului Hrisant. În 1926, după expropriere, mănăstirii i-au fost lăsate 50 de ha teren arabil, 35 de ha de fâneţe, grădini şi livezi. Veniturile erau distribuite egal între Mănăstirea Neamţ şi Mănăstirea Noul-Neamţ. După 9 ani de conducere, arhimandritul Hrisant demisionează în 1929. Toiagul stăreţiei este preluat de arhimandritul Melchisedec, care s-a aflat la cârma mănăstirii până la 1 august 1936, când a fost rânduit stareţ la Mănăstirea Neamţ, fiind înlocuit de ieromonahul Axinte. De remarcat că o bună parte dintre monahi (în 1936 numărul lor era de circa 100), aveau studii superioare obţinute la cele mai prestigioase universităţi ale Europei. Astfel, protosinghelul Petru a absolvit Academia Teologică din Chişinău şi Universitatea din Strasbourg (Franţa), unde a susţinut teza de doctor. Ieromonahul Benedict, de asemenea, a făcut studiile la Chişinău şi Strasbourg. Monahul Teofan a absolvit Academia din Bucureşti.
De remarcat că primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Miron Cristea, a fost strănepotul călugărului Teofan Cristea. Soborul mănăstirii a adresat o rugăminte de a numi mănăstirea în cinstea Preafericirii Sale.
Patriarhul aprobă cererea vieţuitorilor de la Noul-Neamţ.
Mănăstirea a avut multe de îndurat în anii celui de-al Doilea Război Mondial. La 15 mai 1942, stareţul Axinte raporta Arhiepiscopiei Chişinăului următoarele: „Biserica Înălţarea Domnului arsă de bombardament de Soviete încă de anul trecut este complet descoperită, aşa că ploile, soarele şi mai cu seamă gerul din iarna ce a trecut slăbesc zidurile[14].
Din discuţiile cu ierodiaconul Alexie de la Mănăstirea Noul-Neamţ am aflat că atunci când se retrăgeau trupele sovietice în 1942, persoana care a bombaradt biserica a ridicat capul să vadă dacă a nimerit ţinta şi în acelaşi moment a fost ucisă de forţele inamice.
Lucrările de reconstrucţie a bisericii urmau să fie executat de arhitectul Alexandru Gengan, din serviciul tehnic al Primăriei or. Tighina.
După război, stareţul Axintie Mnteanu este deportat în lagărele sovietice, de unde nu mai revine. Au fost deportaţi şi alţi călugări, mănăstirea urma însă să funcţioneze, fiind închisă printre ultimele, în 1962.
Funcţia de stareţ e preluată de protoiereul şi viitorul arhimandrit Filadelf. Înalt Prea Sfinţitul Nectarie, episcopul Chişinăului şi al Moldovei, îi cere ca limba de slujire în biserică să fie slavona. Stareţul îi răspunde cu amabilitate: „Vin a vă raporta următoarele referitor la propunerea Înalt Preasfinţiei Voastre, care aţi făcut prezentarea ieromonahului Gudiil Ciobanu. Sfinţia Sa este grav bolnav de picioare şi nu poate îndeplini ascultarea care aţi propus-o Înalt Preasfinţia Voastră. Un alt ieromonah care să ştie a săvârşi Sfânta slujbă în slavonă nu există în Mănăstirea Chiţcani[15].
Astfel, ieromonahul egumen Filadelf este înlocuit în 1950 cu stareţul Iason, care venise de la Mănăstirea Dobruja, însă cârma de stareţ îi este încredinţată doar pentru un an. Un an mai târziu, egumenul Iosif de la Mănăstirea Suruceni este însărcinat cu această funcţie. În anul 1956 biserica „Adormirea Maicii Domnului” a fost repictată, această reparaţie costând un milion de ruble. Odată cu închiderea sfântului lcoaş, aceste biserici, picturile de mare preţ, odoarele şi toată averea vor fi distruse.
La 1 ianuarie 1960 în mănăstire vieţuiau 109 călugări, dintre care un episcop, Ioan Speranski, refugiat de la Mănăstirea Krasnoiarsk; doi arhimandriţi, 12 egumeni, 34 de ieromonahi, 9 ierodaiconi şi 20 de ucenici (fraţi).
O bună parte din călugări erau veniţi de la Mănăstirile Suruceni, Dobruja, Hârjauca şi alte mănăstiri închise la acea vreme.


Capitolul IV. MĂNĂSTIREA NOUL-NEAMŢ DE LA

ÎNCHIDERE PÂNĂ LA REDESCHIDEREA EI ÎN 1990


La 16 mai 1962, la Noul-Neamţ a avut loc ultimul serviciu divin, după care mănăstirea s-a închis.
Iată ce-i declara arhimandritul Iosif reporterului Dinu Poştarencu în 1993: „Timp de aproape două luni înainte de a o închide de tot, păşeau pragul diferiţi demnitari, dându-se de înţeles că zilele mănăstirii sunt numărate. La început ne-au cerut să trimitem pe la casele lor călugării tineri, dispoziţie pe care am executat-o. Năpasta deplină a căzut peste noi ca un trăsnet într-o noapte, după Sfintele Paşti. La miezul nopţii, exact la ora unu, urma să sune, conform statutului mănăstiresc, clopotul pentru a-i aduna pe călugări la utrenie. Clopotul însă tăcea. Mi se înfăţişează clopotarul şi mă anunţă că nu poate suna, deoarece îi tăiată frânghia. Ies afară şi ce să văd? Vreo 4–5 maşini cu oameni stăteau în aşteptare în jurul catedralei mănăstireşti. „Ce înseamnă asta?, întreb. La care mi se răspunde că de azi înainte în mănăstire n-o să se mai facă slujbă, că timp de 3–4 zile, fiind trimise maşini, toţi călugării vor pleca de aici. Luându-se cheile de la toate încăperile, ne-au dat voie să luăm unele obiecte bisericeşti: sfinte moaşte, pe care le-au dus la catedrala Ciuflea din Chişinău, şi trei icoane scumpe, pe care le-am păstrat la mine acasă. Călugării urcaţi în maşini cu cele necesare pentru trai, au fost transportaţi până la destinaţie[16].
Până la închiderea acestui aşezământ monahal, mănăstirea înregistra cel mai mare aflux de credincioşi din Basarabia: la slujbele de duminică veneau între 100–300 de credincioşi, iar la marile sărbători şi în special în zilele de hram locaşul era vizitat de câteva mii de pelerini. De aici observăm importanţa spirituală a mănăstirii şi ura ce o aveau ateiştii-comunişti faţă de sfintele locaşe, în care vedeau un vrăjmaş.
La câteva zile după închiderea mănăstirii (20 mai 1962) arhiepiscopul Chişinăului şi al Moldovei trimite patriarhului Moscovei şi al întregii Rudii, Alexei I, vestea închiderii sfântului locaş: Prin prezenta, cu mare tristeţe aduc la cunoştinţa Preasfinţiei Voastre următoarele: „La 16 mai 1962, în mănăstirea de bărbaţi Chiţcani din Eparhia Chişinăului şi a Moldovei a avut loc ultimul serviciu divin, după care mănăstirea s-a închis. La 25 aprilie 1962, eu am raportat Preasfinţiei Voastre despre neliniştea sfinţilor episcopi Ioanichie şi Feodor relativ la viitorul lor loc de trai. La a şaptea zi după Paşti şi după ziua Sf. Toma, stareţul mănăstirii Chiţcani, egumenul Iosif, m-a informat că 40 de rezidenţi ai mănăstirii au plecat acasă la rude, iar cei rămaşi sunt şi ei gata să plece. Atunci l-am trimis la mănăstire pe parohul bisericii Sf. Troiţa din Chişinău, protoiereul Anatolie Malai, fost blagocin, pentru a clarifica motivele ce au dus la plecarea călugărilor din mănăstire şi care este situaţia ei actuală, ceea ce el mi-a comunicat într-un raport amănunţit, a cărui copie o anexez. La 16 mai a.c., stareţul mănăstirii, egumenul Iosif, mi-a raportat că întreaga frăţie a mănăstirii a plecat, după ce au fost depuse cererile de plecare. Celor plecaţi li s-au dat alimentele necesare, îmbrăcăminte, bani şi lucruri trebuincioase. Stareţul a predat clădirile şi averea rămase, sub pază, organelor puterii civile.
Preasfinţii episcopi Ioanichie şi Feodor au trecut temporar în mănăstirea Căpriana din Eparhia Chişinăului şi a Moldovei şi aşteaptă binecuvântarea Preasfinţiei Voastre: preasfântul episcop Ioanichie, pentru ieşire din Moldova, iar preasfântul episcop Feodor, indicaţia unde să trăiască, deoarece în mănăstirea Căpriana slujba bisericească şi vorbirea sunt numai în limba moldovenească, ceea ce el nu înţelege”[17].

Biblioteca mănăstirii
Odată cu înfiinţarea mănăstirii, ea a dispus de o bogată bibliotecă. Despre ea în 1933 cercetătorul P. Constantinescu-Iaşi, care a vizitat mănăstirea în acelaşi an, afirma că aceasta constituia una din puţinele comori basarabene. La temelia acestei măreţe biblioteci au stat cărţile aduse de la vechea lavră Neamţ. Ei au adus aproximativ 30 de manuscrise de limbă slavă şi română, ce datează din secolului XIV–XIX.
La numai 20 de ani de la întemeierea mănăstirii, biblioteca acesteia număra 146 de manuscrise de limbă română şi slavă şi 2272 de cărţi tipărite în limbile: slavă, română, rusă, greacă etc.
În anii 1945–1958, după ce un şir de aşezăminte monahale au fost închise, biblioteca mănăstirii Noul-Neamţ s-a completat cu unele manuscrise de la mănăstirile Curchi, Suruceni etc.
După închiderea mănăstirii, biblioteca şi arhiva au fost duse spre păstrare la Arhiva Naţională a Moldovei, constituind un fond aparte. Crucile de pe biserici au fost dărâmate, picturile distruse complet. Ierodiaconul Alexie mi-a relatat că, în timp ce comuniştii se străduiau să doboare crucea de pe biserica de vară, trosul a căzut jos şi a lovit cu putere persoanele ce săvârşeau această fărădelege. Unul a murit imediat, iar celălalt şi-a dat sufletul la spital peste o zi. Din 1964, o parte din ansamblul monastic a fost transformat în spital TBC. Biserica de iarnă „Adormirea Maicii Domnului” a servit drept depozit pentru medicamente. Clopotniţa a fost transformată în muzeu al gloriei militare. La intrarea în clopotniţă a fost pusă o inscripţie: „Mănăstirea Chiţcani. Monument de arhitectură din sec. XIX. Ocrotit de Stat.” Această „ocrotire” mai curând poate fi considerată o distrugere, întrucât la redeschiderea mănăstirii, aici s-au găsit doar ruine. Douăzeci şi opt de ani mănăstirea a îndurat această „ocrotire de stat”, şi nu doar Noul-Neamţ, ci toate mănăstirile şi schiturile basarabene, cu excepţia mănăstirii de maici de la Japca.


Capitolul V. RENAŞTEREA  MĂNĂSTIRII  NOUL-NEAMŢ


Odată cu „perestroika”, în tot spaţiul sovietic s-a dat libertate religiei; s-au redeschis mănăstirile, bisericile, s-a permis predicarea evangheliei fără restricţii. Mănăstirea Noul-Neamţ a fost printre primele aşezăminte monahale care au fost reînfiinţate. În august 1989 e deschisă biserica Adormirea Maicii Domnului, ca parohie, întrucât satul nu dispunea de alte biserici, în afara celor din mănăstire.
La 20 septembrie 1990, patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, Alexei al II-lea, a emis un ordin, prin care blagosloveşte redeschiderea sfântului aşezământ. Primul stareţ de după redeschidere a fost numit ieromonahul Dorimedont. Imediat s-a purces la lucrările de reparaţie deplină mănăstirii. În primul rând, s-a depus stăruinţă pentru repararea bisericii Sf. Nicolae. În 1991 ea a fost sfinţită, fiind paraclisul Seminarului Teologic, deschis în acelaşi an. În perioada războiului de pe Nistru, Seminarul şi-a continuat activitatea, ajutându-i pe combatanţii moldoveni cu îmbrăcăminte şi hrană. Ghidul Mănăstirii Noul-Neamţ, ierodiaconul Alexei, mi-a povestit că în perioada conflictului armat a căzut o bombă în clopotniţă, însă nu a explodat. Geniştii au izolat-o cu material special, astfel că ea se autodistruge. În 1993 seminarul avea 120 de studenţi. Corpul de chilii pentru ieromonahi şi ierodiaconi a fost reparat în anii 1994–1995. Tot în acea perioadă a început repararea Bisericii de vară „Sf. Înălţare”, care a durat 4 ani. Călugării de la Chiţcani au reuşit nu doar să-şi renoveze propria mănăstire, ci şi alte sfinte biserici din spaţiul pruto-nistrean. Astfel că, începând cu martie 1995, monahii de la Noul-Neamţ acordau în proporţii mari sprijin material schitului Zloţi cu hramul „Sf. Gheorghe”, şters de pe faţa pământului în 1949. Din 1998, schitul a devenit mănăstire independentă. Tot prin străduinţa călugărilor de la Chiţcani, începând cu 1996, funcţionează un schit pentru maici „Sfintele Maria şi Marta”. Schitul se află la o distanţă de 20 km de or. Căuşeni şi este dependent în prezent de mănăstirea Noul-Neamţ. De asemenea, la 6 km de mănăstire a fost deschis în 1993 încă un schit cu 2 biserici cu hramul „Sf. mucenici Vichentie şi Doremidont”. Mănăstirea Noul-Neamţ a reuşit să-şi deschidă propria tipografie. Începând cu data de 15.10.1998, arhimandritul Paisie (Cecan), fratele fostului egumen Dorimedont, este numit stareţ al mănăstirii „Înălţarea Domnului”, Noul-Neamţ, funcţie pe care o deţine şi în prezent. Iar fostul stareţ Dorimedont, tot în acelaşi an, e hirotonisit episcop al Edineţului şi Briceniului.
Deoarece Mănăstirea Noul-Neamţ era singura mănăstire din aşa-zisul stat „R.M.N.”, episcopul de Dubăsari, Iustinian, dorea cu înverşunare ca seminarul şi mănăstirea să se supună lui. Călugării nu au fost de acord cu această intenţie, făcând tot posibilul ca să rămână în continuare în subordonarea Mitropoliei Chişinăului şi a Moldovei. Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, a încercat să facă o vizită la Chiţcani pentru a clarifica situaţia, însă autorităţile transnistrene nu i-au permis. Într-un sfârşit, seminarul a fost închis şi transferat la Chişinău, iar mănăstirea a continuat să se supună mitropolitului Vladimir. În acel an (2001), o parte din călugări au plecat din mănăstire, unii în România, alţii s-au refugiat pe la alte mănăstiri din Basarabia. Acea perioadă de tulburate a trecut, situaţia în prezent fiind destul de calmă.



Încheiere

În acest cuvânt de încheiere aş dori să mă refer la importanţa mănăstirii Noul-Neamţ. Pe plan spiritual, aşezământul dat reprezintă cel mai puternic centru spiritual al ortodoxiei basarabene. Am colindat multe mănăstiri din ţară, însă doar acolo am simţit această mişcare duhovnicească de proporţii. În tot spaţiul românesc e cunoscut numele Pr. Selafiil, în vârstă de 97 de ani. Trecut la cele veşnice la 18.07.2005, numele său a dat răsunet în special după publicarea cărţii „Părintele Selafiil. Dragostea care niciodată nu cade” scrisă de ieromonahul Sevastie Baştovoi, membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova şi al Uniunii Scriitorilor din România, monah la sfânta mănăstire Noul-Neamţ.
De asemenea, aici se află cele mai multe moaşte din Republica Moldova. Spre deosebire de alte mănăstiri, Noul-Neamţ se află într-o stare destul de bună. Aşezământul monahal în întregime a fost reparat. De asemenea Noul-Neamţ e una din puţinele mănăstiri, care are posibilitatea să-i ofere pelerinului un loc de odihnă şi o masă. Iată de ce am numit această comunicare „Renaşterea Mănăstirii Noul-Neamţ”, fiindcă ea într-adevăr a reînviat şi a devenit asemenea mănăstirii de până la 1962, dar mai bine ar fi dacă aţi vedea totul cu ochii voştri, căci un lucru văzut înlocuieşte mii de cuvinte.



Bibliografie


1. Arhimandrit Paisie (Cecan), Mănăstirea Sfintei Înălţări a Domnului Noul-Neamţ, Chiţcani, 2005.
2. Poştarenco Dinu. Mănăstirea Noul-Neamţ, 1994.
3. Pelin Valentina. Catalogul general al manuscriselor moldoveneşti păstrate în URSS, Chişinău, 1989.
4. Ilviţchi Luminiţa, Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, Ed. Museum, 1999.
5. Revista Cugetul.
6. Magazinul ilustrat „Lumea Credinţei”, „Mănăstirea Noul-Neamţ”, Lavra Basarabiei.
7. Иеромонах Ириней, История Свято-Вознесенского Ново-Нямецкого Кицканского Монастыря, Editura „Sfântul Paisie Velicicovschi”, Mănăstirea Noul-Neamţ, 2004.






[1] Luminiţa Ilviţchi. Mănăstirile şi schiturile din Basarabia, Chişinău, Editura Museum, 1999, p. 103.
[2] ASCOR, Locaşuri sfinte din Basarabia, cn-, Editura Alfa şi Omega. 2001.
[3] Radu Rosset. Conflictul dintre Guvernul Moldvoei şi Mănăstirea Neamţului, Bucureşti,m 1910, p. 50, în Dinu Poştarenco, Mănăstirea Noul-Neamţ, cn-, Ed. Universitas, p. 9.
[4] Архимандрит Гурий, История Ново-Нямецкого СвТо-Вознесенского Монастыря, Chişinău, 1991, p. 7.
[5] Ibidem, p. 11.
[6] Apud: Dinu Poştarenco, op. cit., p. 95.
[7] Luminiţa Ilviţchi, op. cit., p. 103.
[8] Arhimandrit Gurii, op. cit., p. 95.
[9] Zamfir Arbore, Basarabia în secolul XIX, Bucureşti, 1898, p. 339, apud: Dinu Poştarenco, op. cit., p. 32.
[10] Dinu Poştarenco, op. cit., p. 33.
[11] Valentina Pelin. Catalogul general al manuscriselor moldoveneşti păstrate în URSS, Chişinău, 1989, p. 18.
[12] Ibidem, p. 19.
[13] I. Ieronim. Istoricul Mănăstirii Noul-Neamţ, Chişinău, 1926, apud: Dinu Poştarenco, op. cit.
[14] Dinu Poştarenco, op. cit., p. 42.
[15] Ibidem, p. 43.
[16] Dinu Poştarenco, op. cit., p. 52.
[17] Ion Ţurcanu, Scurt istoric al închiderii Mănăstirii Noul-Neamţ, în revista Cugetul, 2002, nr. 3—4 (15—16).

2 comentarii: